O Domnie Însângerată (completă)

Tată și fiu

Mă lovisem cu picioarele de piatră. Pipăisem cu palmele deschise podeaua pe care aterizasem. Nu se simțea ca pământ de pădure închegat de rădăcini și frunze. Așa cum m-ași fi așteptat să simt de la o căzătură din copac. Sub degetele mele se simțea piatră lucrată, care este atât de fină la atingere încât îmi ridica părul pe ceafă.

Nu simțisem mirosul distinct, dar îl auzisem. Sulfur și pucioasă eliminată de stele căzătoare, de ciocniri de galaxii care muriseră și luaseră în căderea lor petice din lumi. Un lucru era clar. Nu mai eram în planul de existență al Vinegrei.

Clipisem des. Știam că era inutil. Nu aveam să văd ceva până ce nu-mi va permite ca lumină să-mi traverseze prin fața pupilei și lumina să-mi confirme că sunt în tărâmul lui Obusus. Eram în lumea lui. El dicta regulile de formare aici.

Din periferia mea se auzise un zgomot. Ca un lătrat abținut. O plesnire ca de bici lovise încăperea. Un val de aer ce mă lovise în față și mă făcuse să cad pe spate. Puternic. Zgomotul nu venea de la ceva, ci de la un cineva.

Torțe se aprinseră în depărtare. O iluzie ca oricare alta. Una care să-mi distragă simțurile. Puteau să fie orice. Puteau să fie furculițe strălucitoare. Putea să fie orice Obusus voiau să fie. Ce conta era că ochii mi se eliberaseră îndeajuns cât să văd licăririle de lumină.

Zgomotul de lanțuri. Metal lovit în metal. Îmi mușcasem măsele cu putere. Spațiul întunecat îmi acutizase simțurile într-atât încât puteam să aud până și firișoarele de rugină care cădeau pe podea în frecarea lanțurilor.

Îmi venea să urlu. Încercasem să mă concentrez din nou spre partea de unde venise lovitura de mai înainte. Nu apucasem să disting clar forma care pășise din întuneric, înaintea că vocea lui Obusus să se ridice înaltă și tunătoare.

--Fiule. Sper că nu te-am întrerupt din ceva urgent. Nu pari prea încântat să mă vezi.

Obusus se aplecase peste tronul său, brațele cuprinzându-i mai bine postura. Coroana îi alunecase mai mult peste frunte. Avea un zâmbet pe care nu-l puteam descifra. Capul mă săgeta de durere.

De lângă mine, Prințul se desprinse din întuneric în balta de lumină de dinaintea treptelor tronului.

--Nu, mare Obusus. Sunt umil înaintea Ta.

O spusese monoton, în timp ce își acordase îndeajuns timp cât să ajungă în fața dalelor de dinaintea tronului. Îmi număram bătăile inimii de frică să nu fiu auzită, aș fi vrut să o pot controla să stea pitită în adâncul pieptului, să nu mă dea în vileag.

--Mi-a fost cerută livrarea de pietre negre. Imaginează-ți surpriza mea când am ajuns în tuneluri și am descoperit containerele pe jumătate pline. Când aveai de gând să mă anunți că exportul de pietre negre s-a oprit?

Orice urmă de căldură paternă dispăruse complet din vocea lui Obusus. Prințul nu trădase nimic. Fața îi rămase pasivă.

--Ne confruntăm cu câteva probleme care m-au forțat să pun stop producției, pe moment.

--Ce fel de probleme? Cu ce fel de probleme de poți confrunta tu?

Întrebările lui Obusus sunau oricum numai a complimente nu.

--Daraki.

Era tot ce spusese. Obusus își miji ochii.

--Puiul de daraki? Nu o poți ține sub control?

Vorbeau de mine. Coada Prințului pișcase aerul. Mișcarea aceea a fost singurul indiciu că nu îi plăcea unde se îndrepta conversația.

--Vor să intre din ce în ce mai tare peste producția noastră. Valeriana nu este o problemă. Am totul sub control.

Obusus își rotise globul de lumină dintr-o palmă în altă. Părea că se joacă cu o minge fosforescentă.

--Vreau pietrele și le vreau cât mai repede. Nu te țin acolo ca să cureți după mizeria lăsată în urmă de daraki.

--Dacă nu mențin controlul în Vinegra nici nu vei avea de unde să mai scoți pietrele.

Obusus își ridică umerii în nepăsare.

--Există miliarde de lumi.

--Atunci de ce nu o lași pe asta în urmă?

Formularea Prințului poate că nu a fost cea mai îngrijită, deși își lăsase tonul să fie plat și blând, pe câte se poate de inofensiv.

--Mă ameninți, fiule.

--Nu îndrăznesc, tată.

Dar îl privise direct în ochi când o spuse. Nu era ținuta cuiva supus, gata să cadă la picioarele tronului și să se târască.

Dar Obusus nu zăbovise mai mult peste gestul Prințului.

--Alte vești pe care ar trebui să le știu?

--O țin sub supraveghere pe preoteasa nou transformată în bahir.

O sprânceană ridicată. Lăsase globul de lumină să cadă pe dale, să se rotească până în întuneric.

--Ah. Ea. Ai aflat de ea. Când?

Prințul își trase privirea de pe globul de lumină pe care îl privise rostogolindu-se, destul de aproape de locul în care stăteam în întuneric. Pentru un moment uitasem să respir. Se uita înspre mine. Mă putea vedea? Îmi putea descifra forma în întuneric? Putea să umple în minte conturul meu pe fundalul întunecat?

--Greu de ratat mica vânătoare la care ai pus-o.

Prințul își întoarse întreaga privire spre Obusus.

--A avut-o în lanțuri pe Valeriana.

Gheață cădea din gura lui. Obusus râse. Un val de rușine mă cuprinse. Trebuia să am grijă să nu iau foc. Camuflajul meu ar fi fost disipat dintr-o bătaie de degete.

--A reușit? Să o pună? Ei bine, prințe nu e vina micii mele preotese că a reușit să se dovedească pe măsura puterii credinței ei.

--Valeriana nu a luptat. A lăsat-o să o lege.

--O protejezi?

Era o furie în zeul de pe tron. Perete începuse să se zgâlțâie.

--Nimic nu intervine între mine și tine. Mă înțelegi?

Și îl cuprinde de gât. A fost atât de repede. Dacă aș fi clipit aș fi ratat momentul de când se ridicase de pe tron până când degetele sale se loviseră de gâtul Prințului.

--Da.

Spuse. Însă, Prințul ripostează. Cu o tăietură de braț îl împinge pe Obusus de pe el. Nu îl aruncă la mari distanțe. Îndeajuns cât să pună un pas distanță între ei.

Îmi țiuie urechile.

În numele Hussei-Daraki, ce tocmai s-a întâmplate?

Prințul de putea să controleze materie în spațiul unei zeități?? Nici nu ar fi putut să respire fără acordul lui Obusus, și iată-l aici cum îl dă de pe el la o parte. Asta nu ar fi trebuit să fie posibil.

--Controlează-te. Te-am lăsat să te răsfeți cu acel mic cadou pe care ți l-am făcut. Ți-am lăsat-o când mi-a cerut-o, dar nu uita pentru nicio secundă pentru cine latri.

Obusus scuipase cuvintele printre dinți încleștați. Ochii îi luceau de furie. Mă aplecasem mai aproape, să aud răspunsul pe care avea să i-l dea Prințul. Mă dezechilibrasem și în loc să aterizez cu palmele peste marmură, mă cuprinsem de trunchiul copacului.

Clipisem des. Eram în copac. Da. Adormisem. Iar acum eram trează? Sau eram trează cât timp am fost în sala tronului? Oare am scăpat cu adevărat de acolo? Oare Hussa-Daraki chiar a venit să mă elibereze sau tot ceea ce s-a întâmplat până acum e visul fervid al unei prizoniere în temniță?

Cum am asistat la conversația aia?

//02.08.2020; 12.38//