O Domnie Însângerată (completă)

Pierderea în bucate

Îmi deschisem și închisem pumnii. Mă concentram pe respirația mea. Îmi sunau urechile în gol.

--De aia sunt și eu aici? Pot să-mi aleg măcar rama?

Vocea îmi ieșise slabă. Era un efort evident să dau glas cuvintelor care îmi zgâriaseră gâtul numai formându-le.

--Nu!

Mă întoarsem cu capul peste umăr, privind-o ca prin ceață.

--Nu la care întrebare?

Își dăduse coada în spatele ei. Se reașezase pe scaunul-tron. Își puse trei degete sub bărbie.

--Nu am să te omor, dragă.

Nu acum.

O priveam de unde eram ghemuită sub tabloul ducelui de Duvnir. Durerea care îmi bătea cutia toracică era vice clopotelor ce răsună peste o vale cotropită. Un sunet larg, o jale care nu-și poate găsi cumpătare.

--Oricum ai fi fost aici pentru antrenamentul tău.

Își deschise palma evantai. Între degetele firave i se ridicau lanțuri de flăcări albăstrii.

--Aproape că uitasem.

Șoptisem mai mult pentru a-mi da un regaz să-mi exersez vocea. Pare că dacă mă voi opri din vorbit voi tăcea pentru totdeauna.

--Mai supărat foarte tare. Nu sunt dezamăgită, nu! Sunt nervoasă și furioasă pe tine.

Începuse să vorbească foarte repede, iar odată cu rapiditatea pe care o ridicase în ton lumina din cameră începuse să se mărească tot mai mult. Dinspre tablourile abia luminate cu ceea ce părea lumină palidă de neon, până înspre scaunele noastre lăsate într-o baltă de lumină, din ce în ce mai mult din camera unde ne aflam mi se descoperea.

Prima dată le-am văzut picioarele. Poate și pentru că se țineau sprijinite de o improvizație de ghiveci din care ieșea un cactus gigant, pe jumătate uscat. Avea lanțuri la glezne. Părea puțin cam exagerat, numai după pielea picioarelor părea atât de arsă încât niciodată nu s-ar mai fi putut ridicat din loc să se miște.

--Și nici măcar nu ai putut să faci toate astea de una singură. Ar fi fost, altceva. Aș fi putut să te îndepărtez numai pe tine, știind că restul familiei este fidelă.

Hussa-Daraki continua să vorbească. Aveam să vomit. Mă legănasem ușor în față ți în spate încercând să nu mă gândesc la stomacul meu ieșind pe gură afară.

Într-un spectacol de păpușar le îmbrăcase în rochii bufante. Una avea o rochie bufantă albastră, iar cealaltă verde. Erau legate la brațe cu funde imense ce cădea în banglici pe podea și se continuau până undeva în depărtarea întunericului. Avea fețe înroșite, urmele focului erau clare, când se ridicau în pete agresive de undeva de la piept înspre ochii lor închiși.

Eram pironită în loc. Îmi deschisem gura. Uscată.

--Dar așa? Aproape că aș fi zis că i-ai întors împotriva mea, dar știu mai bine că tu nu ai face asta. Nu-i așa?

Am dat din cap în semn de ,,da". Orice voia ea să audă. Aveam numai ochi pentru figurile gemenelor. Lisa și Lia. Nu se întoarseră împreună cu Oman când mă anunțase că rezolvaseră treaba la portaluri și că aveam ușa larg deschisă pentru atac.

--Poate Prințul. Prințul ar fi în stare să facă asta. Pare mult mai mult genul lui de lucru.

Continuase. Se întoarse să urmărească locul în care privirea îmi rămăsese înghețată.