O Domnie Însângerată (completă)

52. Banchet exploziv

Îmi trecusem două degete pe sub elasticul fustei, încercând să mai eliberez din strânsoarea-i.
Îmi lăsasem greutatea corpului pe călcâie.
Speram doar că nu voi atrage prea multă atenție asupra mea, dar mă ustura spatele. Aveam nevoie să mă scarpin.

--Ce va spune majestatea sa, regele, când te va vedea cu toată gloata asta de refugiați venind în spatele caravanelor tale?

--Bine ai venit acasă, fiule, desigur.

--Nu fii impertinent, ai acționat fără acordul Regelui, ai incheiat un tratat cu un alt regat, un regat mai sărac de cât întreg Șaha!

Găsisem locul! Oh, ce bine, una dintre țepușle ce compuneau gardul de baricarde, adică noua mea scărpinătoare, mă ajutase să-mi relaxez tensiunea spatelui.
Mă ridicasem pe vârfuri și apoi mă lăsasem să cad ușor pe tălpi.
Încă o ridicătură, apoi cădere și din nou, din nou. Oh, ce bine!

--Feris, nu-ți ridica vocea. Suntem la un banchet civilizat.

Prințul i-o tăiase brusc, privind spre regele ce se apropia de noi. Ședea pe tronul său de lemn, purtat pe brațe de servitori în floarea vârstei.

--Majestate, sunt câteva capete de familii care vor să vă mulțumească personal.

Ochii regelui alunecaseră peste mine în trecere. Mă desprinsem de pe gard pășind mai aproape de Leviant. Stăteam pe o platformă improvizată, folosită de soldați, de obicei, în a supraveghea întreaga activitate din curtea palatului. Curtea era plină până la refuz.

Banchetul dat în cinstea noastră, a coroanei Vinegrei care și-a întins un braț într-ajutorarea Ecavastrei, se întindea ocupând fiecare suprafață posibilă a împrejurimii baricadate.
Era un banchet de la revedere pentru toți cei care, de mâine, vor porni spre Vinegra, devenind refugiați, lăsându-și casa și înstrâinându-și regatul.
Totul pentru că creaturile se înmulțiseră și deveniseră mult prea tupeiste pentru a nu fi luate în seamă. Culturi arse și fântâni secate. Sate dărâmate, vieți distruse.

--Mi-ar face plăcere.

Răspunse sec Prințul deja coborând de pe platformă. Mulțimea se deschidese în fața lui formând o potecă.
Nimeni nu ezita să i se retragă din cale.
O bufnitură și un oftat. Mă uitam înspre servitorii ce își întinseseră spatele. Tocmai îl lăsaseră pe rege de pe platformă. Unde fusese Prințul stătea un rege aplecat pe scaunul său cu mânere rupte.

--Valeriana, nu ar trebui să fii lângă Prinț?

Mă întrebase Feris Gasdard peste capul regelui. Îmi aruncasem încă o bomboană de miere în gură, făcute din rețeta specială a Prunei, servitoarea favorită a mamei. Erau preferatele mele.
Le rodeam între măsele. Îi întinsem bolul în față, regelui, evitând direct de a-i răspunde lui Gasdard.
Regele prinse între buricele degetelor bomboana rotundă și o așeazase pe limba sa bifurcată.

--Mmm, miere, ultima dată când gustasem miere a fost de ziua Carinei. Adora torturile cu multă, multă miere. Avea o slăbiciune pentru ea.

Zâmbisem. Puteam să înțeleg perfect slăbiciunea pentru dulciuri.

--Sora dumneavoastră e chiar o încântare.

Regele molfăise bomboana în continoare.

--Nu, Gasdard, Carina ca și în Regina Carina, soția domniei sale.

Feris îmi aruncase o privire iritată. Iar înainte de a avea timp să-i întorc încruntarea, o explozie scuturase întreaga adunare. Feris se aruncase peste rege, trăgându-l la pământ, sub el, pentru protecție.

Eram deja în mișcare. După mine, Nicole de Șaha zburase ca însuși umbra mea, peste ridicăturile din zidăria palatului. Două siluete fugeau înaintea noastră. Îmbrăcate în negru, săreau de pe o parte și alta, de pe in balcon pe celălalt. Era ceva vag cunoscut în mișcările lor.

--Nicole, clește!

De Șaha înțelese fără alte explicații ce voiam să facem. Se desprinde de lângă mine, cotind brusc lateral.
Bun.
Îmi scosesem cuțitele de aruncat. Una după alta, aveam numai două la îndemănă.
Trebuia să conteze fiecare aruncare. Țintesc și reatez.
Sar peste balustradă, mă rostogolesc. În picioare, alerg, arunc. Nimeresc. In braț. Silueta încetinește. Prea puțin ca să fie semnficativ. Cât de bine știu interiorul palatului de se mișcă așa de repede?
Aproape de nicăieri, De Șaha se năpustește peste cel din față. Într-o împleticire de memebre se rostogolesc amândoi pe hol în jos. Îi ajung, îmi înfig unul dintre ace în palma deschisă a siluetei.
Nu strigase în durere. Hmm.

--De ce ai provocat explozia?

Are pupilele dilatate, fața îi lucea de exaltare:

--Pentru sângele din venele noastre.

Se trântise cu capul de podea, chiar la timp De Șaha se aruncase peste mine. Corpul explodase. Intestine, bucăți de carne, sânge, lichide, toate împroșcate pe tapițerie, pe noi, peste tot holul.

--De Șaha.

--Știu.

Dăduse din cap privind și ea ceea ce e era în jur, dar mai ales pentru a confirma ceea ce credeam.

,,Pentru sângele din venele noastre" era mottoul rebelilor din sud.

--Nu-l mai putem prinde pe celălalt.

Adaugase, ridicându-se în două picioare. Îmi întinse o mână. O refuzasem. Mă ridicasem, mai greu, însă, de una singură pentru că, aproape peste noapte burta mi s-a mărit considerabil.

--Știau traseul palatului. A fost planificat în amănunt.

Dădusem din cap.

--Pe cine aveau în vizor, oare?

Îmi aplec capul spre ea. O priveam de sub gene.

--Nu sunt nătângă, De Șaha, știu despre rebelii din sud.

--De parte de mine de a subestima ceea ce știe Elena de Duvnir-

--Valeriana.

--Însă rebelii tind să fie împărțiți în grupulețe, cu idealuri diferite, majoritatea sunt împotriva nobilimii bahire, alții împotriva tuturor bahirilor , alții impotriva-

--Nobilimii în general, știu lucrurile astea de Șaha, treci la subiect.

--Cred că cei de aici sunt grupul împotriva bahirilor. Mottoul acela e cel mai folosit de către ei, iar numai ei ar dispune de astfel de fonduri cât să călătorească peste hotare.

--Ar trebui să mă ingrijorez că știi atât de multe despre subiect?

Continuase fără să ia în seamă întreruperea mea:

--Ceaa ce făcea posibil ca asta să fi fost un atac îndreptat spre Prinț.

--Poate.

Consemnasem deloc îngrijorată. Leviantul era destul de puternic cât să se apere, pentru cine îmi făceam griji, însă, erau cei ce puteau fi prinși la mijlocul altercației.

//12.08.2018; 15.50//