You're my business ♡︎ Namjin ♡︎ română [FINALIZATĂ]

Capitolul 3

Îmi comand de mâncare, lafel și Kim Seokjin. Acum el stătea în fața mea și bea din limonada sa.

- Ați spus că vreți să ne cunoaștem mai bine.

- D-da, aveți dreptate. Pentru început, ați dorii să lăsăm deoparte formalitățile. Nu-mi prea plac.

- Ok, îmi puteți spune hyung dacă doriți.

- Hyung?! Ce vârstă aveți?

- Am 28 de ani, sunt cu doi ani mai mare decât tine.

Rămân sincer șocat la faptul că Seokjin era mai mare decât mine la vârstă. Chiar pare tânăr, foarte tânăr. Ia-ș fi dat 23, sincer.

- Sunteți șocat, nu-i așa?

- Chiar sunt și nu mă mai domniți, mă face să par bărtân.

Seokjin iar îmi zâmbește dulce. De ce îmi aduce aminte de ...mama. Ea avea un zâmbet așa dulce și sincer. Mă uitam la Seokjin cu gura ușor întredeschisă.

- "Închide gura că intră musca".

Seokjin îmi atrage atenția și-și duce mâna sub bărbia mea și-mi închide ușor gura, buzele mele presându-se ușor. Vroiam să mai adaug ceva, dar fix atunci vine mâncarea, iar Seokjin începe să vorbească cu chelnerul.

- Oh, Jeongguk! Nu te-am văzut când am luat comanda!

- Eram în spate și făceam inventarul.

Pot simții cum băiatul se uita la mine, iar eu mi-am ferit fața care încă avea ochelari de soare pe ea.

- Um... Jinie, el cine e?

- Oh, el este noul meu șef. Namjoon, Jeongguk e de încredere. Eu l-am crescut de când era mic.

Îmi întorc fața sfios spre "Jeongguk" și-mi dau jos ochelarii, acesta făcând o față foarte șocată.

- KIM NAMJOON?! CEO-ul K-

- Șșșșt!! Nu-i striga numele așa tare. Noroc că nu ai clienți.

- Ya! Nu te lua de restaurant! Oricum, el chiar e șeful tău?

- Da, eu sunt. Vreo problemă.

- Sigur nu, domnule. Oricum, poftă bună!

- Mulțumim Kookie!

Băiatul energic pleacă și ne lasă pe mine și Seokjin în pace. Oare sunt frați? Tata parcă zicea că nu are familie.

- Care e realția ta cu acest "Jeongguk"?

- De ce întrebi?

- Doar așa? Tu de ce nu-mi răspunzi?

- "Doar așa".

Amândoi pufnim amuzați și continuăm să mâncăm. Ce bună e mâncarea pentru un restaurant așa de mic!

- De ce nu are mulți clienți restaurantul? Mâncarea e foarte bună!

- Mersi, totul e după rețetele familiei mele. Dar în ultimul timp, restaurantul de viz-a-vis ne i-a toți clienții. Nimeni nu mai intră și stăm și prost cu chiria. De asta m-am angajat la Dvs.

- Stai, rețetele tale? Stați prost cu chiria?

- Ah, da. Restaurantul este al meu, iar Jeongguk este co-owner.

- Wow, ști să gătești?

- Da, chiar mai bine decât ce mănânci acum.

- Wow. Eu am ars odată bucătăria...

- Serios?

Soekjin râde abținându-se la gluma mea și zâmbește larg. Ce-mi place asta la el. E prima zi în care îl cunosc și deja suntem apropiați. Oare asta plănuit tata? Cum știa ca o să ne înțelegem și nu-l voi urî sau ceva...? Eh, poate a fost destinul, nimeni nu știe.

<><><>

Din fericire, reporterii au plecat, iar eu și cu Seokjin am reușit să luăm mașina mea și am luat-o spre casa mea. Tata a spus că bagajele sale deja erau la mine acasă lăsate pe hol. Parchez mașina în parcarea vilei mele și ies. Seokjin iese și el atent din mașină și cască ochii și la celelalte mașinii ale mele, dar se oprește la una neagră.

- Asta e un Rols Roys?!

- Mda. De ce?

- E mașina mea preferată!

Seokjin începe să dea ture în jurul ei și-i admiră jantele și spoilerul. Cred că e fan.

- Dacă vrei, o luăm pe asta mâine la sevici.

- Serios?! Dar mâine e sâmbătă.

- Oh, am uitat. Nu prea țin evidență zilelor. Uneori mă trezesc și duminica la servici din obișnuință. Eu practic acolo locuiesc.

Seokjin iar surâde la indiferența mea. De ce mă captivează așa tare zâmbetul său? Are buzele așa mari și cărnoase. Ai zice că e tocilar din cauza ochelarilor, dar este o frumusețe de om. Poate ar trebuii să am grijă sa nu mă îndrăgostesc de el, dar asta e imposibil. Nu aș putea trăi fără vagine, iar el este bărbat.
Ieșim din garaj și-l închid apăsând pe un buton de pe telefon. Seokjin iar a rămas uimit. Îmi place că e mai mare decât mine, dar nu știe anumite lucruri. Intrăm amândoi în casă și dăm de 3 valize mari.

- Oh, astea sunt bagajele mele.

- Wow, chiar ai ceva chestii.

- Nu toți au?

- Poate. Oricum, haide să-ți arăt camera ta.

Iau 2 dintre valizele lui și-l conduc în camera sa. Urcăm scările și o luăm la stânga. Ajungem în camera lui și intrăm, lăsând bagajele pe podea.

- Asta v-a fi camera ta. Ai și baie.

- Mulțumesc. Unde este camera Dvs?

- De ce vă interesează?

- Doar așa. De ce nu-mi spune-ți?

- "Doar așa".

Râdem amândoi la aceeași gluma făcută în aceeași zi. Îmi place zâmbetul lui. Nu știu de ce, dar mă simt ciudat când mă uit la el. Nu sunt obișnuit cu asta... Ce poate fi? El îmi aduce aminte de mama... De ce și cum?