You're my business ♡︎ Namjin ♡︎ română [FINALIZATĂ]

Capitolul 17

Am plecat de la Mall pe jos și am ajuns la galerie, a durat cam 15 minute, dar a meritat. Am putut vedea Japonia mai bine. În fața clădirii eram așteptați de mai multe persoane care ne vor însoțit și prezenta locul. Am intrat cu Seokjin să ne arate locul. Era spațios cu tavan înalt. Avea mai multe camere conectate ceea ce-mi plăcea. Cât oamenii aceia vorbeau, Seokjin numai dădea din cap. Oare înțelege ce vorbesc ei? Pentru că o fac în japoneză. Eu, pe de altă parte, vorbesc japoneza. Oamenii aceia au terminat de vorbit și mi-au dat mie și lui Seokjin niște timp în privat să discutăm la solicitarea mea.

- Tu ai înțeles ceva măcar?

- Nu prea...

- Nu vorbești japoneza? Se învață în gimnaziu și liceu.

- Știu chestiile de bază. Dvs ați înțeles ce au zis, nu-i așa?

- Da, normal. Eu am învățat când eram mic.

- Adică ziceți că eu nu învățam când eram mic?

- Nu. Stai. Eu zic că am învățat când eram mic japoneza intensiv.

- Mai bine lăsăm subiectul. Deci, acest spațiu rămâne?

- Da. Haide să semnez actele și să plecăm odată de aici. Mi-e dor de patul meu.

- Bine zis.

Seokjin îmi face cu ochiul și ne întoarcem la oamenii care ne-au prezentat locul și care îl și dețin. Am semnat actele, eu luând un duplicat pe care l-am pus în serviet- Unde e servieta mea? Nu pot să o pierd.

- Seokjin, avem o problemă mare.

- Servieta e la mine în mână.

- Am pierdut ser- oh, e la tine.

Seokjin îmi servieta râzând umpic de mine. Ieșim din clădire, dar ne oprim în pragul ușii. Ploua torențial. Mă uit ofticat la Seokjin, iar el se uită la mine îngrijorat. De ce a trebuit să lăsăm mașina la Mall și să venim pe jos? Poate nu știu cum, într-un fel miraculos, are Seokjin umbrelă.

- Aveți umbrelă?

- Arăt eu ca un suport de umbrele?

- Deci să înțeleg că nu.

- Ce facem? Nu cred că ploaia se va termina încurând.

- Cât e ceasul?

- E ora 17 și un sfert. Avem zborul la 19.

- Trebuie să ne grăbim. Aish... Chiar nu vroiam să-mi ud costumul.

- De parcă eu vroiam. Haideți să ne grăbim. Mai bine alergăm.

Seokjin mă apucă de mână și începe să alerge prin ploaie trăgându-mă după el. De ce mă simt ca într-o k-dramă? Ajungem la mașină, uzi loarcă, și intrăm înăuntru. Stăteam amândoi pe scaunele nostre și respiram greoi din cauză că am alergat. Mă uit la Seokjin zâmbind, lafel și el. Dar zâmbetele de pe față ne pier imediat ce începem să ne holbăm unul la altul. Mă apropii de Seokjin și-l sărut. Arată așa sexi cu părul și hainele ude încât nu mă pot abține, ori cât aș vrea. Buzele sale se simt așa de greșit peste ale mele, dar totuși așa de plăcut. Ne despărțim din sărut, un fir de salivă conectându-ne buzele. Stai, acum mă simt ca într-o manga.

- Ar trebuii să ne schimbăm de haine. Nu vreau să răciți.

- Nici eu nu vrea să răciți. Puteți să vă luați hainele și să vă schimbați în spate, iar eu ies. După facem invers.

- Bună idee.

Coborâm din mașină, iar Seokjin se duce în spate, la portbagaj, și-și i-a niște haine.  Se schimbă, apoi o fac și eu. Și intrăm înapoi în mașină.

- Wow, ți-ai luat hainele noi.

- Da, nu mai aveam alte schimburi.

- Îți stă bine.

- E ceva în care nu îmi stă bine?

- Nu știu, haine de femeie?

- Credeți-mă, îmi stă mai bine decât oricărei alte fete din lume în rochie.

- Ai purtat rochie?

Soekjin îngheață și nu mai zice nimic, uitându-se la mine rușinat.

- Ce?! Ai purtat rochie, nu-i așa?

Încep să râd de Soekjin, iar el îmi dă una ușor peste braț.

- Mai bine plecăm. E 18 jumătate.

- Auăleu.

Pornesc mașina, încă râzând de Seokjin și o luăm spre aeroport. Încă o întrebare de adăugat la cutiuța mea inmaginară de întrebări.