❗Povestea este publicată la editura Stylished Books❗
Amanda nu vorbește. Când inima i-a fost distrusă și-a pierdut și glasul odată cu bucuria. Și-a păstrat însă inocența. Poartă și o cicatrice care să-i amintească mereu ce a pierdut într-o nenorocit...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nu! Nu mi se poate întâmpla mie așa ceva! Țip cât pot de tare, îi strig numele la infinit, cu o dorință inumană de a mă auzi cel care a plecat cu tot cu inima mea.
―Nu! Te rog, Doamne! Promit că voi fi mai bună, mă voi schimba, te rog!
Cad în genunchi pe covorul moale și îmi las capul pe el, cu imaginea lui vie în mintea mea.
Nu poate pleca. Nu, nu, nu... rostesc fără oprire, ca și cum dacă aș nega destul de mult, atunci s-ar întâmpla o minune. Fără el sunt goală, odată cu el pierd tot. El este răsuflarea mea, doar cu ajutorul lui inima mea bate, doar lângă el pot zâmbi cu toată ființa mea. Te implor, Mike, nu mă părăsi! Mi-ai promis că nu ne vom despărți niciodată, iar eu te-am crezut. Tu ești cea mai de încredere persoană din viața mea.
Îmi înfig mâinile în păr și încep să trag, țipând. Inima mă arde, o durere cruntă pune stăpânire pe tot trupul meu, amorțindu-mi sufletul, acum plin de suferință.
Simt două brațe înconjurându-mă, așa că mă opresc din plâns. Este el. Mike nu a plecat. Nu m-a părăsit. Nu și-a încălcat promisiunea. Îi șoptesc numele și îmi ridic privirea căutându-l. Dar nu este el. Tata mă privește blând, cu lacrimi în ochi și-mi mimează numele cu buzele, parcă neavând putere să îl rostească.
Neg din cap disperată și îl împing de lângă mine, nesuportând să fiu atinsă. Mike nu mă va mai atinge vreodată. Toate visurile pe care le-am avut au devenit....doar vorbe. Doar visuri. Nu vor deveni realitate niciodată.
―Tată! strig implorând. Tată, îl vreau pe Mike!
Sar în genunchi și îl prind de gulerul cămășii. Privirea îmi devine neclară din cauza lacrimilor fierbinți și nesfârșite care îmi alunecă pe obraz și cad pe jos, așa cum cerul cade pe mine, strivindu-mă. Simt că am așchii pe inimă.
―Dacă aș putea... șoptește el, scăpând un suspin.
―Îl vreau pe Mike! țip, începând să-l scutur cu sălbăticie.
―Amanda, dă-i drumul! Oprește-te! o aud pe mama, printre țipetele mele de durere.
Îi dau drumul tatei doar pentru a mă ridica în picioare și pentru a fugi spre fereastra camerei. Îi aud strigându-mă speriați în timp ce mâna mea trece prin sticla veche a ferestrei. O scot și o văd plină de sânge. Nu știu ce este în capul meu, însă durerea a pus stăpânire pe mintea mea. Mai lovesc o dată geamul care se face țăndări la picioarele mele goale, și îmi sfâșâie mâna care dintr-o dată este acoperită de sângele roșu.
―Amanda! Jack, pregătește mașina să o ducem la spital! îi spune mama tatei, în timp ce mă prinde când eu cad la podea, slăbită de puteri.
Îi aud suspinele. Privirea mi se încețoșează, iar atunci îl văd. Mike. Zâmbesc fericită. Și el îmi zâmbește, dar trist.
De ce este trist? Mike... Mike...
Dacă pleci vreau să vin cu tine. Ia-mă și pe mine cu tine, nu mă lăsa în această lume care ar fi prea tristă fără prezența ta! Te rog!
―Ai grijă de tine! îl aud rostind blând, aplecându-se deasupra mea și lăsându-mi un sărut pe frunte.
