❗Povestea este publicată la editura Stylished Books❗
Amanda nu vorbește. Când inima i-a fost distrusă și-a pierdut și glasul odată cu bucuria. Și-a păstrat însă inocența. Poartă și o cicatrice care să-i amintească mereu ce a pierdut într-o nenorocit...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Mă ridic, în cele din urmă, și mă apropii de el, aproape venindu-mi să-l pocnesc. Cât tupeu poate să aibă ca să vină aici după ce și-a petrecut noaptea cine știe pe unde, cu cine știe cine? Tremur din rădăcini, dar trebuie să mențin aparența, așa că nu fac nimic necugetat.
― Amanda, vrei să ieșim puțin? mă întreabă el, iar eu mă gândesc serios la asta, întrebându-mă dacă chiar vreau asta sau mai bine renunț la aparențe și-l dau naibii.
M-a rănit cumplit, și adevărul este că nu mă așteptam la asta din partea lui. Nu acum când am devenit atât de apropiați și am început să ne cunoaștem mai bine. Mă rog, doar am crezut că ne cunoaștem, căci el a distrus tot ce credeam că știu despre el. Îl credeam loial, dar nu este deloc așa. Acum, tot ce sper, este să nu mă mintă.
― Nu vrei să stai la o cafea cu noi? îl invită mama, mergând deja spre bucătărie, crezând că nu va fi refuzată.
― Ăm, mulțumesc, dar trebuie să refuz, îi spune el, iar eu suflu ușurată aerul care mi se oprise în gât la gândul că ne va pune într-o situație penibilă.
Mama se arată dezamăgită, iar tata se uită cu atenție la noi. Sper doar că nu va asocia starea mea nasoală cu el.
Iau telefonul tatei de pe masă și scriu, încercând să par senină, ca și cum nu mi-ar arde inima.
,, Mergem să ne plimbăm puțin. " Scriu și îi dau mamei să citească, aceasta încuviințând, deși știu că și-ar fi dorit să aibă ocazia de al cunoaște mai bine pe cel care a făcut-o pe fiica ei să treacă peste depresie. Probabil că dacă ar ști ce tocmai a făcut Blaise, nu ar mai vrea să-l cunoască vreodată. Să nu mai spun că sunt pe care să intru din nou în depresie, de data asta din vina lui.
Blaise îmi salută părinții și după ce urc la etaj și îmi iau telefonul și o geacă groasă pe mine, ieșim în frigul care îmi intră într-o fracțiune de secundă direct în oase. De vină este și faptul că am o pereche de colanți în partea de jos.
Mă privește preocupat, încercând să vadă ceva sub expresia dură de pe chipul meu. Ne îndreptăm spre mașina lui care este parcată în fața casei, iar odată ce mă aflu în ea, lacrimile încep să mi se adune în colțul ochilor. Chiar trebuie să doară atât de tare?
Blaise pornește mașina, în interiorul ei fiind o atmosfera greu de înghițit. Aproape că-mi vine să-i spun să oprească pentru a putea fugi din calea ei.
Ne îndepărtăm destul de casa mea și parchează într-un loc retras, în fața unui parc, dar nu dă nici un semn că ar vrea să coboare. Refuz să mă uit la el, refuz să-l las să vadă câtă durere a putut provoca.
