❗Povestea este publicată la editura Stylished Books❗
Amanda nu vorbește. Când inima i-a fost distrusă și-a pierdut și glasul odată cu bucuria. Și-a păstrat însă inocența. Poartă și o cicatrice care să-i amintească mereu ce a pierdut într-o nenorocit...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Am spus că nu vom muri, dar nu am precizat că nici ușor nu va fi, mai ales că Alyson, că mamă nu simt nevoia să o numesc, ne-a așezat unul în fața celuilalt la masa rotundă. Nu am habar de ce mă aflu aici. Nu ar fi trebuit să vin.
Amanda privește în propria farfurie, ochii fiindu-i triști.
Îmi înăbuș dorința vie de a o trage de la masă până în dormitorul meu pentru a-mi retrage cuvintele înapoi, ca mai apoi să-i arăt cât de mult o doresc. Să-mi trec buzele peste fiecare părticică din trupul ei, să o fac să geamă sub mine, peste mine... Să o fac să uite de Mike. De ar fi atât de simplu, jur că aș face-o, dar nu merge așa. Nu poți uita pe cineva așa cum ne dorim. Iar eu nu sunt pregătit pentru încă o lovitură.
Nu sunt pregătit să fiu abandonat.
Cel mai înțelept lucru este să previn asta dacă nu vreau ca viața să mi se prăbușească din nou, ca atunci când am aflat că nu sunt cine știam eu că sunt. În ziua aia am fost distrus și mi-a luat ceva timp să mă culeg de pe jos, dar cred că niciodată nu voi mai fi la fel. Îmi este teamă că dacă voi fi din nou spart nu mă voi mai putea lipi de nici un fel. Singura modalitate de a mă menține așa cum sunt este să evit orice altă lovitură. Iar Amanda a intrat atât de mult în sufletul meu încât a ajuns să dețină o armă foarte puternică împotriva inimii mele.
― Hm, geme Lillien, spărgând tăcerea care până acum era umplută doar de zgomote de veselă. Mamă, faci o mâncare... de te lingi pe degete, pe bune!
Mama mea adoptivă și tatăl meu adoptivi chicotesc, dar tot există o tensiune cu care m-am obișnuit până acum. Tocmai de aceea evit astfel de întâlniri. Simt că mă sufoc.
O privesc pe Amanda, iar aceasta îmi simte privirea. Își ridică ochii din farfurie și îmi zâmbește ușor, însă zâmbetul nu-i acoperă și ochii. Tristețea pe care o văd în ei îmi săgetează inima cu săgeți otrăvitoare. Aș vrea să-i pot întoarce zâmbetul, chiar și cu unul șters, dar chipul îmi rămâne rece.
― Blaise, ce ai mai făcut? Cum te descurci la cursuri? se bagă mama în vorbă cu mine, zâmbindu-mi în felul ei enervant de blând.
De ce mă întreabă? Vrea să-i spună tatălui meu biologic? Oh, stai, a murit! Nici măcar acum, știind că tatăl meu biologic a murit, nu a găsit necesar să-mi spună adevărul. Ce fel de oameni sunt?
― Totul este în regulă, mormăi.
Îi văd cum își aruncă priviri, spunându-și în felul ăsta că ceva este în regulă, așa cum fac mereu când sunt eu prin preajmă.
― Nu pari a fi în regulă, murmură ea, confirmând ceea ce credeam.
Las furculița cu zgomot pe farfurie, privind-o cu asprime. Ceva izbucnește în interiorul meu, simt că am ajuns la capătul răbdării. Nu mai pot ține în mine, am făcut-o de prea mult timp. Trei ani de zile. De atâta timp știu secretul lor întunecat, iar în toți anii ăștia am așteptat cu răbdare ca ei să-mi spună, dar niciodată nu au făcut-o.
