❗Povestea este publicată la editura Stylished Books❗
Amanda nu vorbește. Când inima i-a fost distrusă și-a pierdut și glasul odată cu bucuria. Și-a păstrat însă inocența. Poartă și o cicatrice care să-i amintească mereu ce a pierdut într-o nenorocit...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Își aprinde o țigară imediat ce ieșim din mașină, sub bezna cerului întunecat. Aici nu ninge, dar sunt nori de ploaie care acoperă toate stelele de pe cer. Blaise nu prea fumează, cel puțin nu așa cum a spus Lillien că fuma înainte, însă când este stresat, ca acum, se pare că îi place să facă asta. Nu mă deranjează atâta timp cât fumul nu-mi ajunge la nas. Nu mă deranja nici când simțeam aroma fumului pe buzele lui, când mă săruta. Oh, trebuie să încetez să mă gândesc la asta.
Orășelul unde locuise mama lui se numește Redchan, după cum a arătat tăblia de la intrare. Este un orășel mic, cam ca cel în care locuiesc părinții mei. Doamne, încă nu mă pot obișnui cu gândul că eu acum locuiesc în Portland, iar când merg la mama merg în vizită. Știu că ei m-ar contrazice, spunând că merg acasă, dar acum când mă gândesc la acasă, îmi apare în minte garsoniera mea.
Mă duc la portiera din spate a mașinii și scot rucsacul. Mi-l arunc pe umăr. Blaise aruncă restul de țigară pe jos și trece pe lângă mine, atingându-mă puțin cu umărul. Își scoate și el geanta și înaintăm imediat spre pensiunea în care vom dormi. Blaise s-a ocupat deja de cameră. Și da, este vorba doar despre o cameră. De parcă nu ar fi de ajuns că a trebuit să stau atât de aproape de el tot drumul. Și nu este vorba că nu îmi place, ci că îmi place, iar acest aspect doar complică lucrurile.
Ajungem la ușa clădirii cu un etaj, care seamănă mai mult cu o vilă, iar Blaise îmi deschide ușa. Măcar a mai încetat să mai fie răutăcios, dar presupun că nu va dura mult schimbarea asta. Oricum, eu nu pot înțelege de ce se poartă așa cu mine, ce motive are. Cu ce i-am greșit pe tot drumul?
― Bună seara, domnule! ne salută recepționerul, un bărbat scund și blond. Cu ce vă pot ajuta?
Îmi pun mai bine rucsacul pe umăr, uitându-mă în jur. Măcar este un loc curat, ba chiar arată foarte bine.
― Am făcut o rezervare pe numele Blaise Poulsen, îi spune bărbatului, scoțând cartea de identitate din geantă.
― A, sigur. În regulă, bărbatul se întoarce spre un dulap și îl deschise, dezvăluind mai multe seturi de chei. Poftim, asta este cheia de la camera voastră, ia de acolo cheia deasupra căruia scrie cifra opt.
Având în vedere că sunt mai multe chei, acum știu că era și varianta de a rezerva două camere.
Blaise o ia, îi mulțumește bărbatului, apoi îmi făcut semn din cap să-l urmez. Îl salut zâmbind pe bărbatul care pare că are nevoie de o zi lungă de odihnă, și îl urmez pe Blaise la scările circulare de lemn dur. Nu mă pot abține să nu mă holbez la trupul lui bine făcut și la părțile de tatuaje care i se zăresc la încheieturile mâinilor și la gulerul jachetei. Nu m-am gândit niciodată înainte că mă voi îndrăgosti până peste cap de cineva ca el. Aș vrea doar... să nu ne mai rănim. Să nu mai scoatem pe gură vorbe pe care nu le credem. Să recunoaștem naibii că ne este greu unul fără celălalt. Blaise afirmă sus și tare că mie îmi este mai bine fără el. Asta înseamnă să îți fie bine? Să nu mai dormi nopțile, să plângi când te aștepți mai puțin, mintea să-ți zboare tot la persoana aceea pe care ar trebui să ți-o scoți din cap, să tânjești după atingerea lui?
