❗Povestea este publicată la editura Stylished Books❗
Amanda nu vorbește. Când inima i-a fost distrusă și-a pierdut și glasul odată cu bucuria. Și-a păstrat însă inocența. Poartă și o cicatrice care să-i amintească mereu ce a pierdut într-o nenorocit...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
El nu fuge, merge însă cu pași mari, dar eu trebuie să fug ca să țin pasul cu el. Iese din casă, lăsând ușa să se închidă singură în spatele lui, dar eu o prind chiar înainte de a se trânti. Dacă ușa s-ar fi trântit cu zgomot, atunci Alyson și Richard și-ar fi dat seama că Blaise a auzit conversația lor și poate că Blaise va regreta. Trebuie să se liniștească înainte de a purta o conversație cu ei. Nici măcar nu pot să-mi imaginez cât de multă durere se află acum în sufletul lui, și parcă durerea lui mă doare și pe mine. Probabil din cauza faptului că eu am trecut prin o durere mare și stiu cum este.
Fug după el spre mașina lui, care se pare că este parcată puțin mai încolo, dorindu-mi să-l pot striga. Habar nu am ce i-aș spune, dar nu conteaza oricum. Sunt sigură că cuvintele mi-ar veni pe moment. Este o noapte friguroasă, iar eu am pe mine doar bluza din dantelă, dar nu am timp să-mi fac griji de o eventuală răceală.
Când Blaise ajunge la mașină, o deschide brusc și sare înăuntru, pornind motorul fără să stea pe gânduri. Am impresia că nici măcar nu a observat că sunt pe urmele lui, atât de furios este. Măresc viteza de teamă să nu demareze până când ajung eu, dar am noroc. Reușesc să deschid ușa, făcându-l pe Blaise să-mi arunce o privire arzătoare, și nu în sensul cel bun. Pe moment mă blochez, dar ce naiba, ce poate să-mi facă? Urc în mașină, și îmi trag sufletul, inima bătându-mi nebunește.
― Dă-te jos, Amanda! rostește el printre dinți. Nu te vreau aici, nu vreau pe nimeni! zbiară, lovind cu pumnii volanul mașinii.
Tresar cu putere și sunt cât pe ce să pun mâna pe mâner și să fug cât văd cu ochii în dormitorul Lillienei, la siguranță. Dar mă opresc, gândindu-mă că are nevoie de mine, ca om, așa cum și eu am nevoie de oameni în jurul meu. Poate că singurătatea ajută când suferi, dar mult mai tare de ajută atunci când ai pe umărul cui să plângi. Nu că Balise ar plânge vreodată, mai ales pe umărul meu. Fac asta pentru Lillien, îmi spun în minte, sunt sigură că sora lui nu ar vrea ca Blaise să plece singur în halul ăsta.
Neg din cap, iar el își lasă pentru o clipă fruntea să se odihnească pe volan. Urăsc să-l văd în halul ăsta și nu pot să nu mă întreb de ce părinții lui nu i-au spus că este adoptat până la această vârstă. I-ar fi fost mult mai ușor dacă creștea cu ideea asta.
Deodată își ridică capul de pe volan, prinde cu degetele schimbătorul și dă în malșarier, dând cu spatele atât de tare încât am impresia că nu se va mai opri vreodată, apoi o bagă în a-ntâia, demărând în forță, ca apoi o sa bage direct în a treia, lansând în spatele nostru praf gros de la roțile care s-au frecat de asfalt. Merge atât de tare încât mi se face frică, iar inconștient mi-l imaginez pe Mike mergând cu aceiași viteză, grăbindu-se spre mine, într-o seară ploioasă. Din câte au spus martorii, totul a durat o fracțiune de secundă, iar el a zburat de pe pod. Doar atât a durat să-l pierd.
