❗Povestea este publicată la editura Stylished Books❗
Amanda nu vorbește. Când inima i-a fost distrusă și-a pierdut și glasul odată cu bucuria. Și-a păstrat însă inocența. Poartă și o cicatrice care să-i amintească mereu ce a pierdut într-o nenorocit...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Îmi simt obrajii înroșindu-se sub privirea lui care devinde tot mai intensă.
Îmi zâmbește strâmb, dar ochii îi demască sentimentele contradictorii care-l încearcă. Pe o parte, pot vedea confuzie, pe de altă parte, fericire, dar și durere.
― Ești bine? Cum te simți? îl întreb, mângâindu-i dosul palmei.
Confuzia lui crește, și pare să mă privească ca pe un străin. Sufletul mi se ridică, blocându-se în gât.
― Scuză-mă, te cunosc? rostește pe un ton plat, fără nici o emoție.
Aproape îmi dau lacrimile. Dacă din cauza rănii, el nu mă mai cunoaște? Adică, dacă suferă o amnezie?
Probabil vede șocul și groaza din expresia feței mele, căci imediat începe și râde ușor, redevenind Blaise pe care-l știu și îl iubesc.
― Glumeam, blondo. Calmează-te!
Strânge din mână, parcă vrând să o simtă pe a mea mai bine, dar eu gem ușor de durere, fiind mâna cu care am lovit geamul din frustrare. Un pansament mic și alb îmi acoperă rana produsă de ciob, dar el nu a observat.
Văzând durerea de pe fața mea, îmi ridică mâna în fața ochilor săi, privind cu îngrijorare bandajul.
― Ce ai pățit la mână?
Îi zâmbesc, încercând să-l liniștesc.
― Nimic important. Spune-mi, ești bine? Te doare? îi privesc capul bandajat.
― Sunt bine, oftează. Vorbești, zice în cele din urmă, prinzându-și între dinți interiorul obrazului.
Încuviințez, emoționată. Poate că este prostesc, dar prin minte îmi trece ce părere are el despre vocea mea. Dacă i se pare nașpa, pițigăiată sau enervantă?
Apoi îmi dau seama că gândurile astea, după tot ce s-a întâmplat, după accidentul oribil, dar și după cearta pe care am avut-o, sunt prostești. Până la urmă, el păruse să-mi dea papucii. Poate nici nu mă mai dorește. Asta este cu adevărat îngrijorător.
Încearcă să se ridice, strângând din buze de durere, dar îmi pun mâna pe pieptul lui gol și acoperit de cearceaf și îl forțez să nu mai facă asta.
― Nu te simți bine, Blaise. Stai jos!
Un rânjet micuț îi apare în colțul buzelor, nedumerindu-mă. De ce îmi rânjește acum?
― Știi, când mi-am imaginat că odată și odată îți voi auzi glasul, mi-am imaginat că va fi într-un altfel de moment și vei spune cu totul altceva, se uită fix la mine când spune asta, parcă sorbindu-mă din priviri.
