❗Povestea este publicată la editura Stylished Books❗
Amanda nu vorbește. Când inima i-a fost distrusă și-a pierdut și glasul odată cu bucuria. Și-a păstrat însă inocența. Poartă și o cicatrice care să-i amintească mereu ce a pierdut într-o nenorocit...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Fug cât mă țin picioarele și cât îmi permite rochia mulată. Pantofii nu-mi fac probleme pentru că port balerini pe care i-am asortat la rochie. Mă simt atât de a amărâtă, de debusolată, de... umilită, încât nu vreau și nu pot da ochii cu nimeni în acest moment. Vreau să ajung în camera mea de cămin și să mă ascund sub covertură. Să mă gândesc la Mike, pentru că în momente ca astea doar el reușea să mă facă să mă simt mai bine, dar acum pentru că am rămas fără el nu am de ales decât să mă mulțumesc cu amintirea lui adânc înrădăcinată în sufletul meu.
Mă enervează la culme că-mi spune așa. De fapt, aș vrea să nu mi se adreseze deloc, niciodată. Îmi este atât de antipatic că-mi vine să-i sparg fața aia chipeșă. Îmi șterg lacrimile trădătoare știind că în scurt timp va ajunge lângă mine și continui să fug spre mașină ca și cum pământul se crapă în spatele meu. Sau ca și cum aș fi fugărită de un demon sexy, blond și plin de măzgăleli pe pielea bronzată.
Trec printre mai multe mașini, afudându-mă în parcare și răsuflu ușurată când îmi văd mașina, dar nu mai apuc să ajung la ea pentru că dintr-o dată sunt prinsă de braț, impactul făcându-mă să mă dau doi pași înapoi.
Mă smuceac strâgând din dinții. Ce mai vrea acum? Să mă umilească încă o dată?
― Nu am știut, rostește el. Nu știu ce a fost în capul meu, dar părea doar un joc stupid.
Mă opresc curioasă de cuvintele lui, dar nu mă întorc cu fața către el. Strânsoarea lui devine mai slabă, însă nu mă eliberează de tot.
― Nu obișnuiesc să o fac, continuă el cu voce aproape șoptită, apropindu-se cu un pas mai aproape de mine, dar de data asta chiar îmi cer scuze!
Cuvintele au sunat ca și cum au fost scoase cu patentul. Îl cunosc de puțin timp, sau mai bine spus nu îl cunosc deloc, dar chiar nu pare genul de tip care să-și ceară scuze de la cineva, mai puțin de la o fată necunoscută.
Îmi dă drumul la braț și vine în fața mea, privindu-mă direct în ochi. Acest contact îmi zguduie sufletul așa că îmi las ochii în jos.
― Îmi accepți scuzele? mă întreabă, iar eu îi simt ranjetul în vocea groasă. Haide! exclamă cu o voce copilărească care-i mai îndulcește tonul.
Îmi ridic ochii spre el scurt, ca mai apoi să aprob din cap. Nu știu dacă chiar pot să-l iert cu adevărat însă chiar nu contează. Vreau să plec, iar el ar fi insistat mult prea mult pe acest subiect. Oricum, de acum înainte voi încerca să mă țin departe de el.
― Bine, zice ușurat. Te conduc până la cămin sau vrei să vi înapoi?
Când vede privirea ucigătoare pe care i-o arunc ridică mâinile în semn de predate.
