❗Povestea este publicată la editura Stylished Books❗
Amanda nu vorbește. Când inima i-a fost distrusă și-a pierdut și glasul odată cu bucuria. Și-a păstrat însă inocența. Poartă și o cicatrice care să-i amintească mereu ce a pierdut într-o nenorocit...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Privesc prin profesor în timp ce el se străduiește din puteri să ne explice ceva, ceva ce înțeleg foarte vag, căci nu mă pot gândi la nimic altceva, decât la el. La acel bărbat cu ochii albaștri care mi-a furat inima, care m-a făcut să mă prind cu inima de el ca de un scai, să văd în el acel tip care mă poate salva. Și a făcut-o, a reușit să facă din mine persoana care am fost odată, a reușit să îmi câștige încrederea, să mă facă să zbor în prezența lui. Și într-un oarecare procent, am reușit să îl salvez și eu, poate fără să realizez. Am desfăcut ambalajul de bărbat josnic, care adora să calce în picioare demnitatea și naivitatea femeilor, și am descoperit un bărbat iubitor. Poate tocmai de asta mă simt atât de trădată. Mă așteptam la mult mai mult din partea lui, iar umilința pe care am simțit-o în noaptea de Revelion, nu m-am gândit vreodată că mi-o va putea provoca, mai ales cu bună știință.
― Domnișoară Olsen, sunteți atentă la ce predau? vocea profesorului, ușor iritată, mă aduce la realitate.
Toate privirile se întorc spre mine. Priviri insistente care mă fac să-mi doresc să mă pot ascunde ca un melc.
― Îmi cer scuze, murmur și îmi fixez privirea într-un loc fix de pe bancă, stânjenită.
Probabil toată lumea a observat că nu mai sunt împreună cu Blaise. Asta mi-o confirmă și faptul că din nou am ajuns în centrul atenției, dar știu că asta va dura până când toată lumea va digera noua informație. Asta mă mai liniștește.
Ora continuă, iar eu încerc sa fiu mai atentă. Sunt conștientă că am nevoie de cât mai mult timp de învățare și tocmai asta am făcut săptămâna trecută, de când nu am mai vorbit cu Blaise. Nici măcar nu l-am văzut. Înainte aveam o oră împreună, dar el a depus mult efort și a ieșit de la acel curs. Lillien mi-a spus că nu este așa de bine cum se preface față de ceilalți, dar...de ce nu m-a căutat? Asta a fost tot? Așa se termină? Atât de repede a acceptat despărțirea noastră?
Zilele astea m-am întrebat de nenumărate ori ce as face dacă ar veni și mi-ar cere iertare? L-aș ierta? Dar având în vedere că m-a evitat și nicidecum nu a luptat pentru noi, presupun că nu voi afla niciodată. Și asta este mai bine, îmi spun.
Asta dovedește că ce a spus atunci a fost adevărat din punctul lui de vedere.
După terminarea orei ies din sala de curs, evitând să privesc în jur, alegând să fixez cu privirea ghetele negre cu talpă groasă. Știu că se va găsi cineva să se holbeze la mine în cel mai urât mod, așa că prefer să nu văd asta. Mai sunt încă trei ore până se va termina pe ziua de astăzi, dar mi se pare că mai este o veșnicie. Am ajuns să urăsc cu desăvârșire să vin aici. Uneori am impresia că nu pot respira, mai ales în ultimile zile.
