❗Povestea este publicată la editura Stylished Books❗
Amanda nu vorbește. Când inima i-a fost distrusă și-a pierdut și glasul odată cu bucuria. Și-a păstrat însă inocența. Poartă și o cicatrice care să-i amintească mereu ce a pierdut într-o nenorocit...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Deschid ochii buimac. Pe moment uit unde naiba sunt. Apoi odată cu clipirea ochilor, amintirile de ieri și nu numai îmi revin în minte ca un potop de păcate.
Vreau să mă mișc când îmi simt mâna stângă amorțită, dar ceva mă ține pe loc. Atunci îmi aduc aminte că fata mea cu părul de aur, ochii de culoarea poienii și buzele roșiatice și dulci, doarme la pieptul meu. Zâmbesc și îmi trec mână prin părul ei, exact cum am adormit noaptea trecută. Și am făcut-o atât de bine...
Iau telefonul de pe noptieră și văd că am primit un mesaj de la Lillien pe Messenger, noaptea trecută. Îl deschis și dau ochii peste cap când văd o poză cu ea, trimițându-mi un sărut. Mă uit la ceas și văd că este cu puțin trecut de opt. Deschid mesajul trimis de mama lui Mike cu adresa bisericii în care trebuie să merg și stomacul mi se contractă dureros. Voi face asta? Atât de prost sunt? Mâna mi se strânge ușor în părul blondei, iar un nod în gât mă face să tușesc ușor, însă îndeajuns ca Amanda să se miște. Își deschide ochii și îi ridică spre mine. Mă privește confuză, apoi obrajii i se înroșesc și se ridică de pe mine cu mișcări lente. Își ridică mâinile în sus și se întinde, câteva oase pocnind. Fac și eu același lucru pentru a scăpa de amorțeală și durere.
― Scuze, murmură. Nu m-am mișcat toată noaptea, am dormit buștean. Cred că ai amorțit.
― Este în regulă, îi zâmbesc pentru a-i alunga vinovăția. Am dormit bine.
Mult mai bine decât în mod obișnuit, dar nu i-aș spune asta. Ieri mi-a dat de înțeles că nici ea nu a putut să doarmă de când nu mai suntem împreună în acel fel. Sau poate am înțeles eu greșit.
― Și eu la fel, își ferește privirea.
Nu reușesc să fac față impulsului de a-mi ridica mâna spre fața ei. O ating delicat pe obrazul fin și o simt încordându-se. Îndrăznește să privească spre mine, iar ochii ni contopesc, uitând pe moment de tot și toate.
Telefonul ei începe să sune, iar transa asta ciudată, provocată de o simplă atingere, dispare așa cum a venit. Îmi las mâna să cadă, adus la realitate. La prezentul nasol cu care mă confrunt. Încep să cred că era mai bine să nu aflu niciodată adevărul despre mine, dar știu că este doar ceva de moment. Nu mi-aș putea dori cu adevărat să trăiesc o viață în minciună. Și când mă gândesc că probabil așa aș fi trăit dacă nu descopeream adevărul din întâmplare. Oricum, alt caracter nu aș fi avut, ăsta sunt eu. Este ceva moștenit de la tatăl meu, după cum mi-a spus mătușa.
― Alo! Da, Lillien, ne-am trezit, răspunde pe un ton înfundat, apoi o aud pe soră-mea vociferând, făcând-o pe Amanda să se foiască ca și cum ar avea mâncărimi. Da... Este aici, mormăie indignată. Gata, Lillien! Îți închid!
