❗Povestea este publicată la editura Stylished Books❗
Amanda nu vorbește. Când inima i-a fost distrusă și-a pierdut și glasul odată cu bucuria. Și-a păstrat însă inocența. Poartă și o cicatrice care să-i amintească mereu ce a pierdut într-o nenorocit...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
― Amanda? Ce bine îmi pare să te văd, draga mea! exclamă mătușa, privind-o pe blondă cu puțină confuzie.
Privirea pe care mi-o oferă ea, rușinată, ușor speriată, îmi dă de înțeles că eu trebuie să fiu cel care-i spune femeii despre... încurcătura asta.
Drace! Mă simt de parcă i-aș fi furat iubita verișorului, sau ceva de genul. Când a început totul între mine și Amanda a fost ceva ce părea o joacă periculoasă, ea fiind prea bună pentru cineva ca mine, apoi cred că, la un moment dat, am început să mă schimb, să fiu măcar cincizeci la sută un băiat care ar merit-o pe ea. Oricum, niciodată nu m-am gândit că viața ne-ar lega atât de mult, prin legături din trecut. Iar acum trebuie să-i explic asta și mătușii mele descoperite peste noapte.
― Și mie îmi pare bine să vă văd, doamnă Natalie, îi zâmbește forțat blonda mea, stânjenită toată.
Natalie rămâne pe loc, izbită de vocea pe care nu se aștepta să o audă. La fel de șocat am fost și eu, la fel ca toată lumea, probabil. Doar că eu am auzit-o pentru prima dată într-un moment în care nu am reușit să reacționez. Amanda nu știe asta, nu am putut să-i spun încă.
Amanda pare și mai jenată de reacția femeii și își unește mâinile în față, neștiind ce să facă sau să spună. Mă bucur că am ajuns să o cunosc atât de bine, uneori reușesc să-i înțeleg expresia destul de ușor.
― Cât mă bucur că îți aud glasul ăsta frumos, îi spune mătușa, mergând în fața ei și îmbrățișând-o.
Să înțeleg că cele două aveau o relație bună când Mike era în viață. Mi-aș dori să fiu un om mai bun pentru Amanda, să nu simt gelozia asta nenorocită care-mi încolțește într-un loc din inimă unde greu ajungi să o rupi din rădăcină.
― Când s-a întâmplat asta? o întreabă imediat ce se îndepărtează puțin de ea. Îmi aruncă o privire curioasă. Ultima dată când te-am văzut, înainte să pleci la Portland, nu vorbeai.
― În dimineața asta, zâmbește timidă blonda. S-a întâmplat brusc. Un impuls a fost îndeajuns.
Un impuls. Un accident prostesc. Dacă știam că de asta are nevoie, o făceam de mult, chiar și intenționat. Să-i aud vocea, este, pur și simplu... nu am cuvinte.
― În dimineața asta? zâmbetul mătușii piere și simt că începe să pună totul cap la cap, cu informațiile pe care le are deja. Nu-mi spune, ai fost în mașină cu Blaise?
― Ămm, nu chiar, începe ea, apoi se uită la mine, cerându-mi ajutorul din priviri.
― Amanda, te duci, te rog, să-mi cumperi un suc, ceva? o rog, simțind că este timpul să intervin.
