Vânător de suflete (Atingerea morții II)

Capitolul 4-Dulce tortură

-Mai avem 20 de minute și ajungem. Trimiți pe cineva să ne deschidă? După o pauză mai lungă: Da , Connor , e întreagă. După o altă pauză: Și ea la fel.

-Nu-mi amintesc ca tata să mă fi văzut pe bucăți înainte , i-am spus după ce închisese telefonul.

-Era îngrijorat. Probabil că jumătate din campus e la intrare și ne așteaptă.

-Poftim? Jumătate din ce?!

-Ce ți-a zis tatăl tău despre locul unde locuiește? vrea el să știe, pronunțând cuvintele cu precauție.

-Nu foarte multe. La infernul în care mă aflam , orice loc nou ar fi fost binevenit.

-Înseamnă că va avea multe să îți spună...

-De ce nu îmi spui tu? spun curioasă , întorcându-mă pe o parte , cu fruntea lipită de spetează , cercetându-l atent din priviri.

-Nu cred că ar fi de acord... încearcp el să ocolească răspunsurile.

-Haide! Spune-mi chestii generale, îl rog.

-Vor fi multe persoane de vârsta ta pe aici. Presupun că aspectul ăsta îți va plăcea...

-Nu sunt genul prea sociabil , am spus strâmbând din nas și dându-mi ochii peste cap.

-Oare de ce? Înainte să apuc să protestez , continuă: Revenind, îți pot spune că , probabil , vei avea un coleg de cameră. Trezirea e la oră fixă. La fel si mesele. Antrenamentele pe teren încep devreme. Stingerea se dă la ora 9:30.

-Mie îmi sună a școală militară până aici.

-Ceva de genul, aprobă el scuturând din cap.

-Mă voi distra grozav! am murmurat , începând să am dubii.

***

 Trevis s-a cam înșelat.Tata îmi păstrase secretă venirea și mi-a garantat că mă pot culca și trezi la orice oră atâta timp cât nu ies singură din cameră seara. Cât despre mâncare , a spus că va trimite pe cineva în fiecare zi să îmi aducă mâncarea în cameră. Am primit și propria mea cameră -fără coleg de cameră , așadar-  la etajul al doilea al unei clădiri cu aspect de cutie de ciment , deloc estetică , incomodă. O cameră cu o pereche de paturi etajate- cei de pe aici au de obicei colegi de cameră -  , un birou solid cu un scaun incomod , cu spătarul oribil de drept, o noptieră cam șubredă , lipsită de un picior , un șifonier  îngust și butucănos și un raft prins în perete , deasupra biroului. Travis m-a ajutat cu bagajele , lipsit de figura lui degustată de data asta.

Tata într-adevăr părea ca pe ace. Arăta cam cum mă simțeam eu. Avea  cearcăne - mai pronunțate decât ale mele având în vedere că dormisem pe parcursul drumului aproape patru ore întregi- , părea mai slab iar fruntea o avea acoperită de mărgele de sudoare ce îi uneau ridurile prin șiroaiele ce curgeau spre desișul sprâncenelor. M-a invitat să cinăm împreună a doua zi . Ar fi trebuit să fiu emoționată - prima cină tată-fiică - , dar nu eram aproape deloc. Totuși , l-am întreat pe Trevis ce ar trebui să port la cină.

"Ai putea veni într-un tricou , iar pe deasupra să îți iei sutienul , iar el nu ar observa." Reacția mea - faptul că m-am înroșit  precum filamentul unui bec - a fost destul de prostească . Ești majoră Madeline , obișnuiește-te cu astfel de apropouri!

Însă , când el a plecat , am realizat două lucruri.

Unu , pe parcursul drumului mama și Spencer fuseseră incredibil de  tăcute , iar acum , pentru că eram singură , urma un întreg înterogatoriu.

Doi, prezența lui Travis a avut asupra mea efectul pe care nu credeam că cineva l-ar fi putut avea după plecarea lui David și amnezia lui Emily: îmi provoca sentimentul acela ciudat, ca și cum aș fi fost obligată să uit de Madeline cea cu ochii roșii. Era doar Madeline cu inelul ei fixat pe degetul inelar ,  care lăsase totul uitării și își dăduse un mic răgaz. Un mic răgaz pentru a uita. Un mic răgaz pentru a glumi. Un mic răgaz pentru a ironiza un Adonis capabil să vrăjească orice fată cu  ochii lui adânci. Un mic răgaz de relaxare.( Nu glumeam, pentru sufletul meu, să mă concentrez pe împinsul unei mașinării stricate însemna relaxare..)