Vânător de suflete (Atingerea morții II)

Capitolul 19- Cum ai putea vreodată uita ce iubești?

Pe moment nu mă interesa ce credea Trevis. Părerea lui părea insignifiantă pentru sufletul meu fărâmițat. Oricare dintre depresiva Madeline, ciudata Madeline, neînțeleasa Madeline, îndurerata Madeline ar fi fost o variantă corectă pentru felul în care am ajuns de la râs la plâns atât de brusc și neașteptat. După ce a încercat să mă liniștească fără succes, a înțeles -probabil- că ar fi fost mai bine să mă lase să mă satur de plâns după care să ne vedem de drum. Cel puțin, am presupus că asta gândea el. Deși nu cred că m-aș fi putut sătura de plâns - părea cea mai ușoară cale de a primi atenție excesivă deși eu căutam liniștea unor gânduri mute- încercam din răsputeri să mă adun. Nu doream să par slabă, neputincioasă, fragilă  în fața nimănui, nu voiam milă sau compătimire. Voiam înțelegere, voiam iubire, voiam să fiu văduvită de singurătatea pe care o simțeam de fiecare dată când mă trezeam dintr-un vis iluzoriu în care credeam că îl pot avea din nou pe David. Însă iubirea și atenția după care tânjeam le voiam de la cel care mă părăsise fără ca măcar să îmi ofere o ultimă privire clară, neumbrită de genele somnului, o ultimă împletire a sufletelor noastre  perfecte unul pentru celălalt, o ultimă atingere electrizantă a buzelor noastre.

-Nu poți să faci așa, Madi! Trevis poate nu știe ce i se întâmplă, dar cred că te place. Nu-l mai deruta așa, nu te poate ajuta dacă tu îl gonești! Tu l-ai salvat pe el! Lasă-l și pe el să te salveze,  mă încurajă Spencer cu o voce mult prea blândă pentru obișnuitul ei sarcasm.

Mi-am șters lacrimile de pe obraji cu marginea tricoului și am privit-o cu o pereche de ochi mari, albaștrii - sper - pe Spencer care stătea aplecată deasupra  mea, aruncând din când în când câte o privire lui Trevis care, sprijinit încă de trunchiul copacului, păstrând o distanță între noi, cerceta necontenit cerul în speranța că proiectilele înghețate se vor opri din cădere. Am tras  puțin prea puternic de o șuviță de păr, încercând să opresc gândurile triste să îmi învadeze mintea și priveam cum o rază furișată printre  crengile arborelui se împletesc în părul lui nisipiu.

-Îmi pare rău ... i-am spus întinzându-mi picioarele, lăsând câteva mărgele enorme de gheață să îmi atingă gleznele.

-Ești bine?mă întrebă apropiindu-se, așezându-se în genunchi.

-Mai bine decât nasul tău, am clătinat din cap, zâmbind către pata roșie care încă îi colora pielea.

-Mă îndoiesc de asta, spuse el.

-N-ai mai văzut o fată plângăcioasă până acum?

-Situația asta e destul de nouă, din păcate. Sunt pe teren neexplorat.

-Atunci lasă-mă să-ți fac instructajul. Madeline plânge, scapa de jumătate de litru de apă, își înroșește ochii, după care se oprește din plâns, își șterge ochii, se hidratează, după care încearcă să revină la normala ei leneveală. Simplu, nu crezi?

-Realizezi că ai sărit de la treapta depresiei la treapta "Sunt ok și pot supraviețui!" în mai puțin de un minut?

-Tu realizezi că ai sărit de la Trevor- tipul arogant, înfumurat și cu nasul pe sus la Trevis-tipul acceptabil care încearcă să fie plăcut în mai puțin de un sfert de oră, nu?

-Atunci de ce încă îmi mai spui Trevor?

-E parte din rutina zilnică. Am o listă: spală-te pe dinți, dormi până târziu, învață despre ființe supranaturale, plângi puțin la prânz, îl salvezi pe Trevor de la moarte sau îl enervezi până la moarte, și altele ...

-Atunci mă simt flatat pentru că sunt pe lista ta de priorități!

-Mai important este spălatul pe dinți, nu te simți atât de flatat!