Vânător de suflete (Atingerea morții II)

Capitolul 15-Prima pereche de ochi de vampir

-Nemernicule! mă găsesc strigând spre un David cu pielea neobișnuit de albă, cu palmele arse, cu tâmplele udate de sudoare , deși nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată transpirat. Pe sub pânza albă a pielii pot desluși modelul venelor albăstrii și-mi simt degetele aproape amorțite în timp ce strâng în pumni gratiile argintii, nodurile degetelor albindu-se.

-Mono... vocea lui pare încărcată de afecțiune, de parcă nu ar fi auzit ceea ce-i spusesem, deși respirația lu sacadată, bolnăvicioasă, îi gâtui glasul. Credeam că nu te mai întorci ... spuse el.

-N-ar fi trebuit să mă întorc! N-ar fi trebuit să te cunosc! N-ar fi trebuit să mă îndrăgostesc de cineva ca tine! Dar m-am gândit că ar trebui să știi că m-am schimbat mult de când ai plecat. Acum pot să te urăsc. Și te urăsc într-atât de tare... tusea sa mă întrerupe .

-Nu mă deranjează să mă urăști, mono... șoptește el. Nu atâta timp cât știu că mă iubești mai mult decât mă urăști...

Mă trezesc răsucită în așternuturi , acoperită de un strat de transpirație rece, lipicioasă. Mă întorc pe o parte , încercând să îmi liniștesc pulsul, și observ că Spencer nu s-a întors încă. Încerc să mă liniștesc , spunându-mi că rătăcește , cel mai probabil, pe o alee, frustrată că nu știe cum să-și facă rost de alți pantofi și o altă ținută.

Având în vedere lumina difuză care intră pe fereastră, e aproximativ ora 5. Cobor din pat, încruntându-mă când arcurile scârțâie, și mă îndrept pe vârfuri spre baie. Fac un duș, spălându-mi gândurile, scăpând de stratul de transpirație , turnând șampon din plin peste părul care îmi mângâia talia cu vârfurile sale ude, iar când mă întorc în cameră înfofolită într-un prosop bleu decolorat, arunc o privire spre patul de sus și văd că trupul Maliei lipsește. Bucuroasă că nu va trebui să dau socoteală cuiva unde merg, mă îmbrac în grabă, îmi trag pe cap ploverul cu "marsupiu" și ies din cameră cu săculețul de catifea neagră cocoloșit în buzunar.

Aleg o alee la întâmplare și pășesc pe ea rapid, căutând cu privirea trupul fantomatic al mamei sau al lui Spencer, însă găsesc doar copaci înalți, pâlcuri de iarbă pârlită și clădiri monotone. Cotesc spre stânga, de parcă o funie legată de mijlocul meu mă trage în acea direcție și grăbesc pasul. Aud o bufnitură, iar pașii mei devin mai rapizi deși pieptul deja îmi arde în căutarea oxigenului. Ajung într-o parte pe care o recunosc rapid: intrarea în campus. O potecă prin pădure care se sfârșește cu o poartă mare de fier. Mă apropii de poartă și o găsesc întredeschisă. Ce ciudat....

-Închide poarta! se aude vocea lui Trevis, un răget care mă face să tresar. Când îmi îndrept privirea spre sursa zgomotului, îl văd pe Trevis sub un individ musculos, înalt, o matahală de 100 de kilograme cu o șuviță de sânge răsărindu-i din buză, cu ochii strălucitori de culoarea unui abis și canini ascuțiți, inumani. Vampir ... am constatat speriată.

Încă țineam palmele strânse pe poartă, văzând tipul mătăhălos apropiindu-și dinții peste care se zăreau pete roșii de sânge de gâtul lui Trevis.Un minut în plus de gândire și tipul și-ar fi terminat micul dejun. Așa că, în loc să închid acel lacăt încrustat cu simboluri ciuate, l-am scos din lanț strângându-l în pumn: avea mărimea palmei mele , suficient pentru a lăsa înconștientă o persoană, dar aproape nefolositor pentru o ființă supranaturală, bănuiam. I-am mai aruncat o privire . Argint... Dacă aș fi găsit un punct sensibil , poate reușeam să îl îndepărtez îndeajuns de tare încât Trevis să se poată elibera.Dar vampirii își pot vindeca orice rană... îmi reamintesc din puținele filme pe care le-am văzut despre ființe de acest fel. (Poate că ar fi trebuit să tratez cu mai mult entuziasm propunerea lui Emili de a petrece o zi de Duminică urmărind un maraton de episoade din The vampire diaries.) Mai puțin mușcătura de transformare...Și așa a apărut calea de scăpare: zăresc cele două puncte mult mai palide decât restul pielii mate ale creaturii , trec granița porții și țintesc spre gâtul său. Însă aruncarea mea nu își atinge ținta, ci îl lovește pe tip în braț. Norocul meu a stat în faptul că vampirul purta tricou, iar lacătul i-a atins pielea, arzându-l .