-Ce căutai acolo? vocea lui era calmă , de parcă nimic nu se întâmplase, de parcă vorbea doar despre porcăria de meniu de la cantină.
-În niciund caz nu-mi căutam sfârșitul! Ce fel de dement ești tu? Unul arătos!, îmi băteam joc de mine însămi. Era să-mi înfingi săgeata aia tâmpită în cap! Pleacă! Mi-a scăzut vocea la un murmur , asemănător foșnetului a două frunze care se sărută ușor în vântul care le poartă iubirea în ceruri...
-Am spus că îmi pare rău! i-am auzit fruntea lovind lemnul. Tu ești ăla disperat acum? Era să mor , nebunule! striga conștiința mea.
-Era să mă omori!am spus de data asta cu voce tare. Crezi că un "Îmi pare rău " mă va face să uit? am urlat spre ușa încuiată.
-Mă urăști, bine, am înțeles . Dar deschide măcar ușa și ia trusa medicală. Ai nevoie de un dezinfectant la rana aia!
-Nu te urăsc, am răspuns cu un glas răgușit. Mă îngrozește ideea că tata are încredere în Tine să mă protejezi! Tot ce am nevoie acum este să pleci! Și să își bagi săgeata aia pe gât , ar fi chiar drăguț!
-Îl pot chema pe tatăl tău măcar? Vei vorbi cu el? Ooo, da , prefă-te că poți ignora toate "săgețile" cu care te țintesc! Gluma asta a fost chiar bună , de fapt, îi ziceam vocii din caul meu. Grozav, Madeline , vorbești despre tine la persoana a treia și spui că Trevis e nebunul!
-Ai de gând să îi spui ce ai făcut? am alunecat din nou la baza ușii , aruncând o privire pe dedesupt, prin spațiul îngust de aproape un centimetru, zărindu-i adidașii negrii cu șireturi de aceeași culoare.
-Am de gând să îmi asum responsabilitatea ...
-Și el ce crezi că va spune?
-Nimic , răspunse imediat. Răspunsul său mă șocă, iar trupul meu se întoarse cu fața spre ușă , de parcă aș fi putut vedea prin ea , de parcă i-aș fi putut citi reacția pe chip prin lemnul vopsit. Mă va privi disprețuitor în ochi și nu va mai avea niciodată încredere în mine.
Tonul lui îl trădă. Încrederea tatei era foarte importantă pentru el. Chiar Trevis o spusese, Connor îi era ca un tată. Să le stric relația asta părea un lucru incorect, ceva greșit și deloc folositor.
-De ce m-ai țintit , oricum? Ce a fost asta , un fel de test nebun al simțului de supraviețuire? nu mai țipam , nu mai șopteam. Aveam o voce egală , dar intensă , de parcă l-aș fi privit direct în ochi și îi ceram să îmi spună doar purul adevăr , cum David reușea adesea să mă oblige să nu îl mint doar privindu-mă pătrunzător.
-Credeam că cineva nepermis a intrat înăuntru. Ar fi trebuit să mă gândesc că puteai fi tu , doar că, făcu o pauză cântărindu-și cuvintele, ...nu pari genul de persoană care se refugiază într-un copac.
-De ce nu-ți par genul ăsta de persoană? furia se evaporase de parcă ar fi fost o substanță volatilă, în urma sa rămânând doar curiozitatea .
-Pari genul care ar prefera să-și ascundă capul sub pernă pentru a îmbrățișa claritatea întunericului. Lumina nu pare a fi ceva atrăgător pentru tine...
-Asta îmi spune că nu ai reușit să mă citești câtuși de puțin. Ce ai spus despre mine în mașină probabil a fost doar noroc chior.
-Felul în care nici nu te sinchisești să-ți ascunzi slăbiciunile e întocmai cel care le păstrează ascunse...
-Nu mai are rost să mă ascund... M-am ascuns prea mult ... Am obosit , am oftat îngândurată.
Ceva se rostogoli prin spațiul de sub ușă- un pix.
CITEȘTI
Vânător de suflete (Atingerea morții II)
Fantasy"Toate pasiunile sunt bune când le stăpânim și toate sunt rele atunci când ne subjugă"-J.J. Rousseau Îți aud glasul strigându-mă , implorând. Îți simt atingerea în visele mele, rece, înghețându-mi sângele, accelerându-mi pulsul...Îți simt mirosul, a...
