Vânător de suflete (Atingerea morții II)

Capitolul 13- Lăsată pe dinafară

-Eu nu sar în chestia aia! am spus privindu-l pe Trevis.Părea destul de amuzat de reacția mea.

-Prin chestia aia ai venit! Și nu ai pățit nimic! Nu mai fi atât de lașă!

-Poți să mă faci lașă cât vrei tu, eu nu mă arunc în asta! am spus strângând în pumn săculețul de vise, simțind mirosul de levănțică pe care îl emana.

-Nu ai de gând să sari în el? întrebă Celeste amuzată la rândul ei.

-Nu! am răspuns ferm.

-Bine, spuse ea îmbrâncindu-mă îndeajins de tare încât să mă dezechilibrez și să cad, fiind înghițită de hăul negru.

Încercam să țip în întunericul dens, compact, înfricoșător de clar, în care orice imagine din amintirile mele putea fi mai vie ca oricând.Voiam să țip, dar mă temeam că întunericul îmi va pătrunnde în gură și mă voi îneca cu el. Semăna oarecum cu moartea, acel minut de întuneric, de tăcere, când coardele mele vocale încercau să scoată un sunet, un urlet, un geamăt, un suspin măcar, dar rămâneau tăcute . Acel minut de frig, de singurătate pură, cu mirosul durerii stătute. Iar apoi, căldura lipită pe spatele meu, pe umerii mei și momentul în care mi-am desfăcut pleoapele, observând că eram într-o cușcă de arbori, stejari bătrâni așezați într-un cerc perfect, iar eu stăteam în centru, lipită de trupul lui Trevis care își apăsa palma peste buzele mele.

-Promiți că nu țipi? respirația sa caldă îmi șopti în ureche. Mi-am clătinat capul în semn că da, iar el se îndepărtă de mine, ridicând de pe jos săculețul de mătase, inspirând mirosul de levănțică.

-Nu înțeleg de ce l-a făcut așa ... spuse el întinzându-mi săculețul.

-Ce anume?

-Portalul. Cel ce îl face poate alege modul în care arată. Poate fi o ușă simplă, ceva fără formă, o oglindă, un tablou ,...

-Și ăsta ce formă avea? Eu nu beau de obicei, dar aș zice că era o comă alcoolică , am glumit.

-Cred că era granița dintre viață și moarte... spuse el ciufulindu-și părul, după ce râse cristalin la gluma mea.

-Deja am aflat prea multe pentru întreaga mea viață, am spus înghițindu-mi nodul din gât, simțind stropi de transpirație udându-mi gâtul, așa că am început să-mi împletesc părul în timp ce mergeam, eu și Trevis croindu-ne drum printre trunchiurile copacilor.

-Pentru noi, latura asta supranaturală e ceva normal.

-Înainte să ajung aici, cel mai apropiat lucru de supranatural pe care l-am văzut era un coleg acoperit de păr roșu. Orele de sport în care purta pantaloni scurți erau groaznice!

-Poate era un vârcolac, spuse el zâmbind.

-Era vegetarian, deci excludem varianta cu oameni-lupi în liceul meu. Nu-mi mai băga idei din astea în cap! Voi începe să cred că doamna de la cantină era Zâna Măseluță!

-Nu există Zâna Măsluță!

-Slavă cerului! Cu cât mai puține ființe ciudate, cu atât mai bine! Până acum am garanția că nu există mumii și zâne.

-Există zâne! Zâna Măseluță, în schimb, nu! Sunt de mărimea unei gutui, nu își bat ele capul cu dinții cariați.

-De ce tocmai cât o gutuie? am spus amuzată. Nu puteai găsi un termen de comparație mai potrivit?

-Au șoldurile mari, explică el, râzând împreună cu mine.

-Bine, domnule expresivitate absolută, dar restul ființelor supranaturale cum arată. Să nu spui că arată ca un coș cu fructe ! i-am spus îmboldindu-l între coaste.