Vânător de suflete (Atingerea morții II)

Capitolul 41- Mai aproape de suflet

Necorectat!!

Stau întinsă pe o parte, și îmi repet în minte, ca pe o incantație, cuvintele:

"A fost doar o diversiune. A fost tactică pură."

Dar să fi fost așa? Oare înțepătura aceea din inimă nu fusese frică? Să-mi fi fost oare frică de el? Să mă fi temut de puterea lui inumană? Să fi uitat, oare, că l-am iubit și mi-am încredințat mereu soarta brațelor lui?

-Celeste ne-a explicat cum funcționează Unionem-ul. Singurul fel de a te salva era să îi grăbim lui vindecarea, îmi amintesc cuvintele lui Trevis, șoptite la ureche în timp ce stătea pe pat alături de mine, cu un braț peste talia mea. Singurul lucru care mă impacienta la acel moment era apropierea lui și brațul lipit de abdomenul meu care mă stânjenea. Asta mi-a amintit de excursia pe care trebuia să o facem la bancul de sirene, și la gândul deloc confortabil de a împărți o cameră. Nu m-ar fi îngrijorat asta dacă eram cu David, recunosc doar mie, în intimitatea gândurilor mele.

Gânduri pe care, cât de curând, probabil, le voi pierde. Oare ce planuri are Celeste cu inelul meu. Singura fărâmă de optimism pe care o mai am stă în faptul că i-a ajutat pe vânători să mă țină în viață. Probababil are nevoie de mine vie pentru a-mi fura amintirile și sufletul...

Cum te simți? îi aud vocea în mintea mea, și simt o îmbinare de ușurare și nesiguranță.

Tu stai într-o cușcă, nu eu!

Eu mă descurc, vreau doar să te știu bine.

Vor încerca să te omoare, nu-i așa?

Nu dacă asta te rănește pe tine, spune pe un ton hotărât.

Trevis ăsta chiar ține la tine. Și tatăl tău, în modul lui ciudat de vânător.

I-am băgat în multe belele, dar se pare că nu încetează să mă iubescă.

Asta presupune să te iubească, nu?

Așa cred... David, cum erau părinții tăi? nu știu de ce, dar vreau să știu. Vreau să-l apropii iar de sufletul meu.

Tata nu era cu mult mai diferit decât al tău, presupun. Dur, ca un luptător, dar iubitor ca un șoț și un tată. O iubea pe mama și ar fi făcut orice pentru a ne ține în siguranță, cel puțin până am ajuns să ne purtăm singuri de grijă. Mama era instructoare. Când eram mici, obișnuia să ne spună povești cu sirene, zâne și vrăjitoare care îi ajutau pe vânători să învingă creaturile nopții... În zilele libere, ei doi dansau în camera de zi. Pur și simplu iubeau să facă piruete... Mereu m-a fascinat felul în care părea că niciunul dintre ei nu conducea, nu era condus... Pur și simplu se sincronizau de parcă ar fi gândit același pas de dans în același timp. Iar când tata era plecat într-o misiune, la întoarcere mama mereu îl aștepta cu mâncarea lui preferată caldă și trusa medicală lângă. Era oarecum amuzant. Păreau să ia prea în serios zicala "Ori la bal ori la spital", chicoti prefăcut, afundat în amintiri. Cât de crunt trebuie să fie să-ți pierzi părinți așa cum și i-a pierdut el...

Cred că i-ai iubit mult. Par niște oameni minunați.

Mi-ar fi plăcut să îi cunoști. Știi tu, dacă ați fi trăit în aceeași perioadă de timp. Și dacă... termină cu un râset spart.

Și mie mi-ar fi plăcut să-mi cunoști părinții, știi tu, dacă n-aș fi omorât-o pe mama și tata nu și-ar dori să te execute. Nu știu exact de ce ni se cutremură trupurile. Simt niște lacrimi seci pe obraji și un horhăit- presupus a fi râs ieșindu-mi din gât. Probabil că amândoi plângem și râdem simultan. Simt nevoia de a schimba subiectul conversației, așa că îmi șterg lacrimile de pe obraji și-i spun: