Vânător de suflete (Atingerea morții II)

Capitolul 10- Adevăr cu vampiri și vârcolaci

Când cineva îți promite că îți va spune adevărul , te aștepți să te invite să te așezi pe un scaun , să îți ia mâinile într-ale lor , să te privească direct în ochi pierduți în tacticile ce li se par cele mai avantajoase pentru a nu te face să suferi prea mult și să își înceapă pleduaria despre faptul că  te-au mințit doar pentru că te iubesc nespus de mult , pentru că au vrut să te protejeze de adevărul sfâșietor preferând minciuna salvatoare.

În timp ce stăteam întinsă pe salteaua prin care un arc îmi împunge coastele iar respirația regulată a Maliei îmi umplea timpanele, mintea mea derula iar și iar imaginile pe care retina mea le-a fotografiat în timp ce tata își respecta promisiunea de a-mi releva adevărul.

Nu văzusem niciodată o clădire ca aceea. Avea o arhitectură ciudată ,  modernă și totuși antică , iar forma ei aducea cumva cu un turn în care ar fi fost ținută Rapunzel. Spre fericirea mea, nu a fost nevoie să urc pe cosițele bălaie ale nimănui , căci  exista o ușă. Imaginați-vă cum ar fi fost să urc pe cosițele nisipii ale lui Trevis! Doamne , asta ar fi ilegal de hilar , nu-i așa? Revenind la ușa clădirii care nu se afla în perete  , așa cum era de așteptat , ci era implantată  între plăcile de piatră colorată. Când tata deschise ușa , părea să nu ducă nicăieri. Puteam vedea doar aceleași plăci de piatră de culoare verde-mucegai și  galben-lămâi.

-Asta e un fel de metaforă pentru minciună? O portiță de ieșire care nu duce de fapt nicăieri?

-Profund , răspunse tata surâzând , dar nu , nu este o metaforă. E pur și simplu o ușă.

-Știi , de obicei ușile  sunt pentru a intra sau ieși dintr-o încăpere sau clădire. Asta nu are nici o întrebuințare!

-Nu crede doar ce vezi , Madeline!  Ia ușa asta în serios și ea te va trata ca atare.

-E o ușă , nu un câine la dresaj!

-Doar încearcă să intrii, mai încercă el o dată. 

-Unde să intru?

-Închide ochii și pășește înăuntru. De partea cealaltă te așteaptă adevărul.

Am inspirat adânc, deși toată tărășenia asta mi se părea o idioțenie de proporții cosmice, pășind în cadranul conturat de tocul ușii. Ceva îmi făcu pielea să  mă furnice peste tot , iar când mi-am dezlipit pleoapele mi-am dat seama că eram în interiorul clădirii-turn. Vitralii spiralate de sticlă colorată  șerpuiau spre vârful turnului, lăsând o lumină pastelată să pătrundă înăuntru. Nu am observat când , dar tata apăruse si el în spatele meu , și i-am simțit palmele calde pe umerii mei , dogoarea pătrunzând  prin materialul bluzei. Atingerea lui părea  că  încearcă  să  îmi protejeze trupul de privirile curioșilor care citeau așezați  la niște mese dreptunghiulare, pe niște bănci   înguste și  scârțietoare. De jur împrejur, pereții  erau căptușiți cu rafturi pe care cărți  învelite în  piele zăceau, împrăștiind  mirosul de celuloza și  lipici, de praf și  de vechi. Până  aproape de vârful turnului , unde conul-acoperiş  în  care vitraliile erau implantate începea , cărțile vechi se înălțau,  cu aerul lor de înțelepciune  străbună. 

-Dă-i drumul , spusese tata. Ia o carte și  citește -i titlul cu voce tare.

M-am întins  pe vârfuri, apucând  o carte de cotor și  trăgând-o spre mine. Ea cazu ușoară , ca o pană  în  brațele  mele.

-"Istoria vârcolacilor . De la apariție  și  până în prezent " ,am descifrat scrisul adâncit  în  pielea bătucită de culoare cărămizie. Ochii mei aproape ieșiți  din orbite se pregateau sa sară  din găvanele lor și  să  salte pe podea în  timp ce îl  priveam uimită  și  neîncrezătoare  pe tata.