Vânător de suflete (Atingerea morții II)

Epilog

NECORECTAT!!!

Sângele e uscat pe rană, iar coaja se crapă când îmi întind gâtul pentru a-l dezmorți. David nu doarme. În trecut, asta m-ar fi speriat, dar acum știu că nu mai are nevoie de așa ceva de multă vreme. Stă sprijinit într-un cot și mă privește.

Mă simt  încă extenuată, iar mușchii mei aprobă cu înțepături ușoare.  Mă așez pe o parte, întâlnindu-i privirea.

-Nu vrei să aprinzi lumina? E ciudat să fie mereu întuneric...

Nu știu dacă e zi sau noapte. Geamurile din întreaga casă a Familiei lui au ferestre fumurii, acoperite cu folii negre pentru a nu pătrunde niciun fir de lumină, așa că ziua și noaptea sunt mereu la fel aici. Dau impresia vieții nesfârșite. Poate asta e și ideea, căci sunt aici de aproape 3 săptămâni iar totul îmi pare o zi prelungită. Primele trei zile oricum nu fusesem trează mai mult de cinci ore, căci veninul a ieșit cu greu din organismul meu, iar starea de greață, de răceală și somn nu au dispărut prea repede...

-Nu vrei să stăm așa, în întuneric? Lumina mă întristează.

-De ce? întreb curioasă, apropiindu-mă de trupul lui. Lasă amprente de iubire pe pielea mea: îmi sărută creștetul, fruntea, vârful nasului, obrajii și colțurile buzelor...

-Îmi amintește de mușcătura de pe gâtul tău. Îmi amintește că ți-am făcut rău, îmi amintește cât de mult te-am rănit. În întuneric, însă, ești atât de frumoasă,mono... ești singura lumină de care am nevoie. 

Îmi așez palma pe șoldul lui și îl trag spre mine. Piepturile noastre se lipesc, iar noi respirăm la unison. Poate inima lui nu mai pompa, însă a mea bătea cât pentru amândoi. Îl sărut ușor, de parcă buzele noastre ar fi două petale care abia se ating, și îmi sprijin fruntea de pieptul lui, în dreptul tatuajului ce încadra inițiala numelui meu. Nu mai simțisem acea electricitate statica de multa vreme.

-Amândoi am făcut greșeli. Amândoi am suportat consecințele... Cum mai e Eden? întreb după o pauză îndelungată în care respirațiile noastre s-au sincronizat. 

Când îmi revenisem după efectul veninului, am cerut să îl vad pe Eden. David m-a atenționat că mă voi simți oribil văzându-l. Nu l-am ascultat. Am insistat mai înverșunată, iar el a cedat și m-a condus spre un fel de celulă care nu semăna cu cele din temnița vânătorilor ci ,mai degrabă, cu cele din spitalele de psihiatrie,  cu pereți albi și unul din sticlă rezistentă în care Eden urla după sânge, lovea zidurile cu mâinile și picioarele și ordona aerului să-i aducă sângele după care tânjea. Când mi-a simțit mirosul, a sărit spre zidul de sticla cu vene proeminente pe chip ce semănau cu o rețea de tunele albastre pe sub pielea lui palidă  și colții împungându-i buza de jos. David îmi explicase în timp ce îmi roteam brățara din noduri pe încheietură că setea nesfârșită, foamea necontrolată erau ceva tipic vampirilor tineri. Singul meu gând coerent atunci fusese că a-l vedea așa i-ar fi frânt inima Maliei. Iar eu îi promisesem că voi avea grijă de el. Că îl voi proteja, că îl voi ajuta...

-E la fel... Dar va trece peste asta. Toți am facut-o, mă liniștește David.

Îl sărut apăsat și mă abandonez senzației de plutire. Degetele lui se strecoară în părul meu pe la ceafă  și pare surprins când descoperă șuvițele scurte până în dreptul bărbiei.  Nici eu nu mă obișnuisem cu lungimea lui de acum, însă îmi plăcea schimbarea. Aveam impresia că  redă schimbarea majoră pe care sufletul meu a suferit-o de când am pătruns în lumea asta cu vampiri și vârcolaci. Nu mai era părul unei adolescente cu puteri de necontrolat care trăiește senzația primei iubiri. Era parul unei persoane care a luptat pentru  a-și pastra sufletul, pentru  a-și castiga dreptul de a iubi,  pentru a trăi, pentru a-și proteja prietenii.