Vânător de suflete (Atingerea morții II)

Capitolul 11-Tuse trandafirie

Alerg, scufundată într-o mare de arbori înalți,  simțindu-le ghearele atingându -mi pielea. Nu știu  de cine sau de ce fug. Par a fi tropăituri umane ceea ce răsuna  în  urma mea cu bubuituri de bas... Adrenalina îmi  blochează durerea să-mi gâdile trupul, mă  îmbată  cu senzația ei plăcută  de pericol. Încerc să  alerg mai tare, însă  asta nu este omenește posibil. Privesc înaintea mea și  zăresc  rădăcina  ieșită  din sol,  șerpuind în  pământul  noroios.

Un beculeț se aprinde în capul meu : urmăritorii,  rădăcina, pădurea... Mai trăisem asta o dată- sau, cel puțin, mai visasem asta o dată-, însă  ceva se schimbase: nu m-am mai împiedicat. Am sărit sprinten pe deasupra ei și mi-am continuat drumul serpuitor prin padure. Alerg amintindu-mi frânghia murdară  cu care mă  legaseră în visul meu .
Cotesc spre stânga,  unde aproape mă  ciocnesc de un alt trup. Un corp atleti , înalt,  cu piele de culoarea nefirească a cadavrelor și  ochii arzându-mă peste tot unde privirea sa se abate peste mine , mai ales pe pielea înroșită, perforata a gâtului.

Suntem destul de depărtați de ei ? Madeline aceasta din vis părea stăpână  pe puterile ei , căci  nu pronunțase niciun cuvânt.  Le gândise, iar răspunsul acestui David veni imediat , mintal , de parcă  ar fi auzit-o:

Destul pentru a-i pierde.

Unde ne putem ascunde pentru puțină  vreme?

Vechiul observator.

M-am trezit stând pe podea , umărul și șoldul meu simțindu-le înțepate de junghiuri de durere. Confuzia mea se risipi când am văzut pătura pe jumătate înfășurată în jurul meu și pe jumătate așezată pe salteaua rigidă-am căzut din pat.

Caut jurnalul pe sub pat cu degete tremurătoare. Ziua în care a venit David. Atunci avusesem visul ăsta. Nu știam exact ce voiam să văd. Să îmi testez memoria ? Să îmi dau seama dacă acela fusese cu adevărat visul?

Am găsit copertele vișinii cu cicatricele semnelor desenate cu pix și am răsfoit în viteză paginile.

26 Ianuarie

Mă înghițea pământul parcă. Mâinile mele legate stâns, pielea aspră și bătătorită a urmăritorilor mei, atingerile brutale...Eram singură, speriată, înfricoșată, copacii înalți , inima mea care bubuia în piept, singurătatea care mă învăluia. Oricât de mare ar fi monstrul din mine , nu merit măcar un lucru bun , un licurici în întunericul acestei nopți lipsită de stele și lună? De ce totul trebuie să fie atât de rece în jur?

În colțurile foii, era acelaș semn  inscriptat pe inelul meu, scris de zeci de ori pe copertele jurnalului, tatuat pe pieptul lui David... Am închis jurnalul cu repeziciune, de parcă aș fi putut zdrobi toate lucrurile nebunești care îmi însemnau viața între paginile jurnalului.

Picioarele lui Spencer încă se zăresc răsărite din interiorul dulapului , așa că nu vreau să o trezesc. De fapt , nici nu știam că fantomele au nevoie de somn , dar mă îndrept spre baie sperând că îmi voi putea clarifica gândurile .

Mi-am spălat chipul cu apă rece, înghețându-mi gândurile, revenindu-mi  după visul oribil trăit pentru a doua oară. Îmi ridic privirea de la robinetul deschis și împietresc văzându-mi reflexia. Intrând prin ușă , apare Spencer . Își trece mâna prin păr , așezându-și șuvițele blonde ciufulite , și mă privește curioasă.

-Ce e , Madi? Arăți mai moartă decât mine, când văzuse că nu râd, reformulă: Arăți ciudat. Ți-ai făcut ceva la păr?

Inspirând adânc , m-am întors pe călcâie cu fața spre ea.