Vânător de suflete (Atingerea morții II)

Capitolul 16-Brățări de degete pe gâtul meu

"Dacă nu vrei stres post-traumatic, găsește-ți o ocupație" continuam să-mi repet în gând litania.

O găsesc pe mama privind norișorii pufoși întinsă pe pământul bătătorit, trăgând nervoasă de o șuviță de păr blond. Mă întind și eu lângă ea, privind un ghemotoc asemănător vatei pe băț plutind în văzduh.

-Mi-ai lipsit, îi spun mamei și realizez că abia observase prezența mea. Unde ai fost?

-Pe aici... O așteptam pe Spencer să mă caute...

-Prin preajmă, încercând să mă eviți? Pentru că situația asta mă face foarte confuză, nu ai mai reapărut de când am ajuns aici. Știu că am fost supărată pentru ce mi-ai spus pe drum, dar nu ți-am zis să nu mai apari. Adevărul e că am nevoie de tine, știi asta, nu? Ea încuviință.

-Credeam că ești supărată pe mine ... Pentru că nu ți-am spus despre mine ...despre Olivia ... despre tatăl tău. Pauzele mari pe care le facea între cuvinte erau un indiciu al faptului că repetase duscursul pe care urma să mi-l spună de nenumărate ori.

-Nu mai sunt supărată. Am fost necăjită la început pentru că îmi ascunseseși asta, dar înțeleg că nu ai găsit momentul potrivit pentru a vorbi despre subiectul ăsta... așa cum eu nu am găsit niciodată curajul de a-i spune lui Spencer despre puterile mele.

-E vina mea... Niciodată nu ar fi fost un moment potrivit pentru a vorbi despre trecutul meu cu tatăl tău. Și înțeleg că îți vine foarte greu acum să accepți adevărul ... Am crezut că te protejez ascunzând lumea din umbră de tine...

-Mama, nu e nevoie de un întreg eseu despre motivele tale de a ascunde asta. Vorbesc serios, nu sunt supărată. Vreau doar să știi că eu încă am nevoie de tine ...și că Spencer vrea să o înveți cum să-și facă o pereche de pantofi.

Râdem amândouă și știu că așa am pecetluit o înțelegere mută prin care mama va continua să mă viziteze de acum încolo.

***

Spre surprinderea mea, am găsit-o pe Spencer în mijlocul terenului unde vânătorii își executau antrenamentul, mușcându-și buza în timp ce urmărea cu privirea anumiți băieți care îi atrăgeau atenția. Chiar îi suflase unuia în față în rânduri repetate, iar el începuse să strănute.

Fără ajutorul mamei, nu aș fi reușit să îi atrag atenția, într-atât de concentrată fusese pe bicepși unui vânător cu câțiva centimetrii mai înalt decât ea. După ce mama se apropiase de ea, discutară în contradictoriu câteva secunde, după care mama pur și simplu o apucă de încheietura mâinii și o trase spre locul umbrit în care stăteam.

-Ai venit să îmi reproșezi ce prietenă rea sunt? spuse ea îmbufnată că îi întrerupsesem "deliciul" .

-Nu. Am venit să-ți reproșez că ești o prietenă mult prea bună și nu te merit aici. Am venit să-ți reproșez că sunt o prietenă groaznică. Am venit să-ți reproșez că mi-ai suportat toate problemele, că ai îndurat toate vorbele urâte lipsite de sens... Am venit să-ți reproșez că mă mai suporți.

Înfumurarea, furia și supărarea se topiră de pe chipul ei, devenind o băltoacă tulbure de fericire. Netezindu-și cutele rochiei, spune:

-Vinovată! Ne vedem mai încolo în cameră, spune întorcându-se la holbatul la mușchii băieților.

***

Nu știi niciodată cât de greu ți-a fost sufletul până când îi îndepărezi povara și începe să plutească ...

Nu știi niciodată ce instinct de supraviețuire ai în tine până ce supraviețuirea e singura ta obțiune...

Nu știi niciodată cât de mult contează o persoană până când ești la depărtare de câteva secunde de a o pierde...