Vânător de suflete (Atingerea morții II)

Capitolul 40- Ostatecul inimii

NECORECTAT!

-Pentru ce anume ai plătit-o cu inelul? mă întrebă gâtuit.

-M-a ajutat să ajung aici. Nu mă gândeam că îmi va mai fi folositor, așa că m-am gândit că era un schimb bun... Doar dacă nu mi-aș fi pus sângele pe el... Mi-am lăsat părul să-mi cadă pe față în timp ce trăgeam de o șuviță din gață. Crezi că va face vraja?

-Suflet pentru suflet...  spune mama răsărită în cameră. Știe despre sânge?

-David, tu ai vorbit cu ea, își dăduse seama de picăturile de sânge?

-Nu când am dansat noi. Nu știa încă. David aprinde ecranul telefonului și sună pe cineva. Trimite-mi pe cineva aici, repede! Peste câteva  clipe, apare în dreptul ușii un vampir. Are miros de carne arsă și palma  alcătuită din bucăți de carne însângerată agățată de scheletul mâinii. Am simțit gustul mâncării de acum câteva zile în gât, gata să vomit. Înghit în sec. Soarta are cel mai ironic mod de a aranja lucrurile.

-Îmi pare rău pentru aia, am spus cu un zâmbet strâmb ca răspuns la încruntătura lui.

-Tu ai făcut asta? mă întreabă David amuzat. Își acordă o clipă pentru a-și acoperi râsul cu o tuse seacă, după care îl întreabă pe mână-arsă: Ce fac invitații mei?

-Ești un prost! Dacă n-ar fi fost cu toții niște proști, ți-ar fi făcut felul de mult! Idioții tăi de vânători pe care nu ne-ai dat voie să-i omorâm au rănit aproape jumătate dintre noi, și probabil am fi fost și morți dacă nu o căutau pe paiața ta!

-Peter, știi că pedeapsa pentru împotrivirea comenzilor liderului e capitală? îi spune pe un ton egal vampirulu. Vampirului... Deși știu adevărul despre David, par să îl despart de restul creaturilor nopții... Poate vrei să-ți schimbi răspunsul, continuă David.

-Vânătorii î caută pe domnișoara, scuipă el apelativul. Vrăjitoarea e în sală, ține de șase probabil.

-Dacă încă e aici probabil nu știe, am spus privindu-l pe David.Probabil aveam ochi de rator turbat de la atâta plâns, cu rimelul scurs sub ochi și dâre negre pe obraji. Dar David continua să-și păstreze privirea aceea fascinată, de parcă aș fi fost fata Morgana.

-Poți să pleci, îi spune David iar vampirul iese bodogănind.

-De ce  ai sânge pe inel? David stă aplecat în așa fel încât privirile noastre să fie la același nivel.

-E stupid. I-am dat ei rochia. Și inelul i-l promisesem... M-am gândit că... orice oi fi fost, sânfele meu ar fi făcut-o să miroasă ca mine. Pur și simplu rochia aia mă enervase la culme.

-Rochia? mă întreabă el serios, dar derutat.

-Ideea că ai fi avut nevoie  să port rochie.  Voiam să mă asigur că ce am crezut că simțeam unul pentru celălalt era adevărat și nu era doar o altă minciună.

-Ce legătură avea asta cu rochia? Poate că ar trebui să o căutăm pe Celeste, nu să discutăm de parcă am fi psihologi unul pentur celălalt.

-Dacă erai tu, n-aș fi  avut nevoie să știu ce purtai sau cum arată masca ta. Oricât de multă lume ar fi fost aici, te-aș fi recunoscut. După curbura umerilor tăi, după vârtejul din creștetul capului. După electricitatea care mă străbate cân sunt în apropierea ta. N-aș fi avut nevoie de niciun fel de indiciu.

-Rochia fusese a lui April. O purtase în ziua în care s-au cunoscut. Nu aveam nevoie de ea ca să te recunosc. Aveam evoie de ea pentru a-mi aminti cât de disperat aș fi dacă te-aș pierde așa cum fratele meu a pierdut-o pe ea. Nu încearcă să mă sărute, cum m-aș fi așteptat. Doar îmi sărută mâna acolo unde ar fi trebuit să am inelul și îmi face semn să mergem și să o găsim pe Celeste.