Vânător de suflete (Atingerea morții II)

Capitolul 33-Rochia albă...

Necorectat!!!

Nu știu ce fusese în capul meu. Mă comportasem de parcă Trevis însemna mai mult decât îi dădusem până atunci de înțeles că însemna. Mă comportasem de parcă toată buna mea dispoziție depindea de prezența lui. Mă comportasem de parcă nici luna și nici soarele nu le mai găsisem pe cer de când el își începuse plin de mândrie ofensiva împotriva mea. În fond, poate nici nu era o tactică de ofensivă, ci o defensivă care îi ferea persoana de rănile pe care obișnuiam să le provoc...

Avusesem impresia, pentru o clipă sau două, când buzele mele îi atinseseră obrazul, că făcusem un pas uriaș în față, apropiindu-mă de Trevis. În fond, reflectând asupra momentului, am impresia că făceam un pas în față, doi înapoi, căci îi dădusem impresia greșită că eram pregătită să-i dăruiesc afecțiunea, atenția, loialitatea și devotamentul meu. Și deși durea să o spun, știam că nu eram pregătită să îi dau toate lucrurile alea. Știam că dacă ar fi fost nevoie să aleg dintre el și David pe care îl voi proteja de focul mortal al unei arme, aș fi murind oricând lăsând glonțul să intre în pieptul meu pentru David.

Așa avea să rămână, probabil, pentru eternitate și încă mai departe de atât.

Dar uneori, iubirea apare și pe parcurs. Cel puțin așa am auzit. Poate ceea ce simțeam pentru Trevis era doar începutul a ceea ce urma să apară. Poate că timpul va îmbătrâni, urâți și acoperi cu praf amintirile cu David, iar afecțiunea lui Trevis va urma să înflorească și să îmi umple inima.

Poate gândeam prea departe, poate mă frământam prea tare. Acel "poate" voia să însemne "mai mult ca sigur", căci dacă nu aș fi fost atât de prinsă în gândurile mele, nu m-aș fi împiedicat de acea dală ieșită în exterior, nu mi-aș fi rupt pantalonii, iar dosarul săiasă la iveală prin fâșiile de material sfâșiat. Pentru o clipă, am avut pofta, dorința arzătoare să-l deschid. În fond, nu era nici un plic, nici un cadou frumos înpachetat. Deschiderea dosarului n-ar fi degradat nici aspectul nici structura sa. Însă mi-ar fi putut degrada aspectul și structura sufletului meu. Asta n-aș fi îndurat, probabil. Așa că am mai amânat deschiderea dosarului cu încrederea oarbă că la momentul potrivit, poate, David îmi va dezvălui de unul singur ceea ce puteam descoperi în dosar.

Mi-am continuat drumul până la cameră, m-am schimbat în ceva mai elastic și am plecat spre sala de antrenament în care erau agățate de pereți tot felul de pumnale, sabii, sageti si arcuri, steluțe ninja, pistoale și alte jucărioare de vânători. Multe dintre ele le vedeam poate pentru prima oară, iar cei ce tocmai plecaseră la test se presupune că știu să le minuiască și să ucidă cu ele, chiar dacă unele dintre cuțitașele acelea aveau laca cât degetul meu inelar.

Mă uitam la ascuișurile lor ca o fetiță privind un raft plin depăpuși și jucării plușate.

-Tatăl tău îmi arătase armamentul de genul ăsta și mi-l descria așa cum îi prezentam eu florile si parfumurile lor...

-Ști să folosești vreo una? am întrebat-o aruncând o privire peste umăr, spre ea. Mama vorbind despre arme, despre lucruri care ar putea răni, asta nu era doar o raritate, ci ceva unicat și de neignorat.

-Doar puțin cu arcul, mi-a răspuns. Dacă ți-ai putea folosi puterile, n-ar fi nevoie să înveți să folosești nici una dintre chestiile astea. Le-ai putea face să țintească unde vrei, le-ai putea folosi fără ca măcar să le cunoșt numele.

-Poate e o putere prea mare pentru mine. Ar fi periculos să știu cum se folosesc astea așa, din senin, nu? Ar fi nenatural...

-Da, dar te-ar păstra în siguranță...