Când Diavolul Iubeste

Capitolul 17

Sunt dezamagita,cred ca asta este cuvântul cel mai potrivit sa descriu ceea ce simt.
O furtuna de sentimente contradictorii îmi rascoleste înauntrul.Vreau sa cred dar nu pot,vreau sa nu mai simt nimic dar valuri de senzatii confuze ma izbesc.
Îl iubesc....dar de fapt ce iubesc la el pentru ca nu îl cunosc.Lucian e doar o iluzie proiectata în mintea mea iar iluziile dispar asa cum a facut-o si el.
Ce ma mai tine legata de el nu stiu.
Tot ce mi-a aratat Gabriel m-a îngrozit,nu as putea sa fac fata.
Cum pot sa îl mai privesc în ochii de un negru patrunzator când stiu ca sufletul lui este pustiu.
Desi stiu ca este întruchiparea pacatului nu pot sa nu ma gândesc la el.Sunt devastata doar închipuindu-mi ca nu va mai face parte din viata mea daca îl alung.

Încerc sa ma ridic de jos si îmi pun un pahar cu apa,gura îmi este uscata de la atâta suspinat.

Dupa ce mai arunc o ultima privire prin atelier,parasesc încaperea cu gândul sa ajung în confortul caminului meu.
Trebuie sa ma gândesc bine la ce voi face cu viata mea.
Am un diavol ce ma atrage si un înger ce ma pazeste,ce poate fi mai captivant?!Si Santy care crede ca viata mea este plictisitoare.
De ce mi se întâmpla mie toate astea...

Asfaltul este înca încins,pasii mei apasati se aud în linistea de afara.Probabil ca toata lumea s-a ascuns de canicula iar eu sunt singura nebuna care merge prin arsita.
Un gând fulgerator ma duce direct în iad.Oare tot atât de cald este si acolo,o fi adevarat ca flacarile te mistuie pâna te topesc?

-Cred ca o iau razna...zic cu voce tare.

-Eu cred ca nu dar îmi place ideea...spune iar eu ramân blocata pe loc.

Întorcându-mi capul îl vad pe Lucian în spatele meu.Nu stiu daca sa stau sau sa fug si totus picioarele mi-o iau înainte,desi inima nu ar fi vrut sa am reactia asta.
Fara o directie sigura ma trezesc în aglomeratia de copaci si nu ma opresc decât atunci când ma izbesc puternic de unul pentru ca atentia mea era îndreptate mereu în spate.
Sângele începe sa îmi curga siroaie pe fata si simt cum mi se face rau.O sa mor...ăsta este gândul meu...am o hemoragie serioasa si corpul îmi devine încet moale si nu mai pot sa reactionez.Aud doar vocea lui cum ma striga din departare.
O sa mor si o sa ma i-a cu el în iad...

Ma trezesc pe pajistea fermecata,soarele împrastie raze auri si ma încalzeste blând.Miroase a roua si iarba.
Când rasucesc capul în gasesc lânga mine lungit pe iarba cu mâinile sub cap privind cerul.

Îmi ridic mâna la nas apoi  îmi privesc bluza.Pata disparuse,la fel sângele si durerea.

-Am murit,sunt în iad?!întreb iar el râde cu pofta.

Întorcând capul ma fixeaza cu privirea.

-Ai vrea?!zice zâmbind.

Îi dau frenetic din cap ca nu.

-Stai linistita,esti în viata,în aceeasi padure,pe aceeasi pajiste pe care o cunosti deja.Totul este cât se poate de real,am facut doar o mica magie cu nasul tau.

-Tu esti real?ma tezesc vorbind cu gândul la ceea ce Gabriel mi-a spus.

-Cât se poate de real...si întinzând mâna îmi cuprinde obrazul.Simti asta?!

Si mii de senzatii se împrastie ca o ploaie calda de vara în corpul meu.

-Dar asta?!