Când Diavolul Iubeste

Capitolul 35

Întorc capul pentru ultima data spre cel pe care îl lasam în urma,spre Arhanghelul ce mi-a fost dat sa ma pazeasca si sa ma îndrume întreaga viata.
Ce suflet crud ar fi trebuit sa am ca sa îl las acolo suferind?!

Fara sa mai stau pe gânduri ma întorc mai mult alergând si îi cuprind trupul slabit cu bratele în timp ce lacrimile mele se preling alert pe obraz.

-Ce faci?!întreaba disperat.

-Te pazesc si am grija de tine,asa cum ai avut tu grija de mine atunci când casa mea a luat foc,ai fost acolo pentru mine...zic mângâindu-i chipul palid.Desi ti-e greu sa crezi te iubesc,nu în felul acela în care ti-ai dori pentru ca în inima mea nu este loc decât pentru o singura fiinta nepamânteasca...schitez un zâmbet si îmi zâmbeste si el....Dar tot iubire tind sa cred ca este si asta sau mai bine zis un gen de loialitate.

-La naiba cu Lucifer,mereu a fost el primul...balmajeste cu buzele crapate apoi tuseste sec.
Angela,daca nu iesi vom muri amândoi aici,nu te gândi de doua ori,pleaca,o sa ma descurc.

-Nu moare nimeni,cel putin nu astazi,vom iesi de aici împreuna... îl asigur eu.

Încerc sa îl ridic dar greutatea corpului lui este prea mult pentru bratele mele subtiri.Ratacesc cu privirea prin camera sa vad daca gasesc ceva cu care as putea macar sa îl trag.Nu este atât de departe iesirea,trebuie sa reusesc.
Un sunet ascutit ma înspaimânta si aud cum parca pe interiorul lui oasele i se rup.

-Nu mai poti face nimic,mi-am facut-o cu mâna mea.

-Taci,nu mai spune nimic...aproape ca ma rastesc.Nu plec nicaieri fara tine sa îti fie clar.

Ochii lui translucizi si aproape fara viata ma cutremura asa ca îmi adun toata forta si prinzându-l de subțiori îl târasc spre deschizatura facuta în zid.
Mâinile îmi amortesc de la raceala pielii lui si de la greutate dar nu ma dau batuta nici în rupul capului.

Mai era înca putin dar toata adrenalina de la început ma parasise treptat asa ca dupa ce îl mai misc o mica bucata de drum,ma prabusesc aproape inerta lânga el.
O mâna amortita imi atingea cu degetele zapada de afara,umezeala rece ma tinea sa nu închid ochii poate pentru totdeauna.

Gavril îsi ridica ochii spre mine si cu ultima vlaga de putere îmi mângâie obrazul,imi lipesc buzele de fruntea lui ca un sarut de adio si îi rostesc soptit.

-Îmi pare rau ca nu am putut...

Printr-un gest al capului ma asigura ca nu face nimic apoi îsi lipeste fata de pieptul meu....

-Macar ai încercat...iar glasul îi suna stins.

Închid ochii si încerc sa îmi amintesc fiecare clipa a vietii mele,de mama,de tata si de bunici,îi rog sa ma astepte în cealalta lume...Îmi spun cu vocea gândului ultima rugaciune îndreptata spre Dumnezeu.

"Daca ma auzi,macar acum,ai grija de îngerul tau...nu a facut nimic rau,doar si-a ascultat inima iar pe mine daca vrei macar pentru o clipa sa ma urci sus în Rai sa îmi pot vedea fiintele dragi voi aprecia gestul.Dupa judecata ma poti trimite în Iad.Un suflet bun dar preschimbat ma asteapta si acolo...."

Mai arunc o ultima privire spre soarele ce facea zapada sa straluceasca atât de frumos iar sclipirea lor îmi aduce aminte de roua ca de diamant din mica poiana,acolo unde a început totul,apoi ploapele grele se coboara ca o cortina peste imaginea superba ce mi-a ramas întiparita în cap ca o amintire frumos de purtat...