Când Diavolul Iubeste

Capitolul 25

Vechea mea viata aproape ca nu mai exista.M-am resemnat cu privire la viitorul meu pentru ca dupa cum se vede nu cred ca mai am unul.Am renuntat sa mai sper ca într-o zi voi fi din nou un om normal,poate ca nu am fost niciodata.
Nu stiu cât timp a trecut de când sunt aici,stiu doar ca noptile sunt cele mai grele pentru ca Lucian nu este langa mine asa îmi dau seama.
Cand se întoarce în zoti,nu îl întreb ce face pentru ca nu vreau sa aflu cu adevarat.M-a îndoiesc ca mi-ar place sa aud confesiuni macabre pentru ca ma doare doar când îmi imaginez,dar stiu în sinea mea ca este oarecum obligat sa însele,sa minta si sa rapeasca sufletele altora...
El nu a venit aici de bunavoie, nu a fost asa,a devenit ceea ce este doar pentru ca si-a permis sa iubeasca....sa ma iubeasca pe mine.Iar eu nu îi pot multumi îndeajuns de mult pentru ca
îsi risca din nou viata pentru a o salva pe a mea tinându-ma aici.Sunt constienta ca nu sunt binevenita mai ales din privinta lui Gapp si Belial care ma privesc cu înversunare de fiecare data cand ma vad prin preajma lui.

Desi tot iadul stie de prezenta mea iar Lucian mi-a permis sa fiu libera,nu imi place sa parasesc prea des "temnita".În aceasta camera ma simt cel mai în siguranta.

Iadul nu este descrie corect în carti,povesti sau imagini,nu exista cazane cu zmoala încinsa unde oamenii sunt aruncati si chinuiti,nu sunt schinjuiti sau jupuiti de piele,peretii nu sunt acoperiti de flacari imense ce te topesc iar pe jos nu curge lava fumegând si nici demonii nu sunt peste tot....Iadul este reprezentat de pustiu,singuratate, teama si întuneric,asta sunt sentimentele pe care le simti constant.Este ca un labirint al tacerii unde te învârti si iti doresti sa gasesti iesirea pâna te cuprinde disperarea.Sufletele sunt chinuite de propriile pacate si greseli facute în viata pe care le retrsiesc iar si iar.
Pot sa zic ca este exact ca în interiorul unui vulcan amortit în care flacari ce ard ici si colo înconjoara aleile din lava întarita.
Se aud gemete si urlete uneori dar nu al chinului fizic,ci al sufletului care îsi plange regretul.Demonii stau ascunsi si vin doar când sunt chemati in rest totul este pustiu si cred ca asta este tortura cea mai mare.

Stau în fotoliul de langa masa de cafea si încerc sa nu îmi dau frâu liber imaginatiei si sa visez cu ochii deschisi.
Îmi e dor de soare,de aerul curat de afara ,emanat de padure,de pajistea verde unde l-am întâlnit...dar nu îndraznesc sa zic ceva,nici macar sa ma gândesc.

Am învatat sa îmi controlez gândurile în preajma lui si sa ascund unele lucruri de Lucian...cum ar fi sa îi gasesc izbavirea.Daca a fost un înger cândva sunt sigura ca poate redevenii unul chiar daca asta înseamna sa dispar din viata lui pentru totdeauna,îi trebuie doar iertarea lui Dumnezeu.
Voi încerca din rasputeri sa îndrept greseala facuta de el si cred cu tarie ca eu îl pot salva.As face acest sacrificiu fara sa clipesc dar mai întai de toate trebuie sa îmi dau seama cum.
Desi nu pare,sufletul lui tânjeste dupa lumina si iertare,simt asta din felul cum ma priveste,din modul în care ma iubeste.
Iadul nu a fost construit pentru el iar el nu merita sa stea captiv aici,locul lui este în Rai alaturi de ceilalti îngeri iar eu, poate într-o buna zi voi ajunge tot acolo purtata în calatoria eterna de el...Arhanghelul ce mi-a fost dat sa ma pazeasca si sa imi indrume calea.

Scutur repede din cap sa îmi alung gândurile când vad ca usa se deschide.
Zambetul lui larg îmi da fiori de fericire si imi face inima sa îmi bata tare.

-Buna Angel...spune cu vocea suava înainte sa îmi cuprinda fata în palma si sa ma sarute.

Daca nu as fi aici,as spune ca suntem un cuplu proaspat casatorit,ce locuieste într-o casuta modesta de la tara iar sotul abea venit de la munca, îsi saluta duios sotia.Dar circumstantele sunt altele.Eu si imaginatia mea proasta...îmi spun în sinea mea.

-Te-ai întors...zic nerabdatoare si framântata de dorul ce ma apasa.

-Am venit...incearca sa imi linisteasca framâncarea cu privirea dulce.Ti-e foame?Ti-am adus ceva.

Si întingându-mi punga de hartie,mirosul irezistibil de mâncare îmi face stomacul sa se trezeasca la viata.Pana atunci nu îmi dadusem seama ca eram lihnita.

Totul era pe dos aici,nu stiam exact cand era noapte sau zi,nu tineam cont de notiunea timpului.Doar ma bucuram de prezenta lui si ma intrista absenta,atunci preconizam cand zorii zilei se revarsa sau cand acestia lasa loc noptii.

Ma prinde de mâna si ma poarta cu el spre masa unde de nicaieri aparusera asezate frumos un set de tacâmuri din argint si o farfurie de portelan.Aseaza mancarea cu grija apoi imi trage scaunul si ma pofteste sa iau loc.

-Nu vrei si tu?...spun înainte sa iau prima înghititura.

-Am mâncat deja...iar rânjetul lui ma face sa înteleg aluzia.

-Esti obosit?zic vazându-i încruntarea.

-Putin...raspunde parca nevrând sa ma supere.

-Iti pregatesc baia...si vazându-ma ca vreau sa ma ridic,ma opreste cu mâna.

-Nu este nevoie,termina de mâncat...iar tonul vocii îi suna poruncitor.

Continua sa ma priveasca si nelinistea i se citeste în ochii.Cât as da sa îi pot citi si eu gândurile.
Las capul în jos si încerc sa îmi vad de farfuria.Un val de frustrare ma loveste instantaneu.
El se ridica si paseste parca zburând, parasind încaperea.Intra în baie si se face nevazut.

Înghit cu noduri mâncarea care dintr-o data parca nu mai are gust.Ceva nu e în regula si trebuie sa aflu ce.Ma îndrept catre usa masiva de piatra hotarâta sa îl întreb ce s-a întamplat dar constat ca este încuiata.Si un nod îmi strânge stomacul iar temerile se adâncesc dându-mi o stare de lesin.

Aproape ca ma târasc spre pat si asezându-ma,trag perna la pieptul meu.Îmi dau seama ca plang abea atunci când vad pata care se mareste pe materialul moale.Ce e cu mine?!ma întreb în gând si nu pot sa îmi dau seama de unde a aparut senzatia asta de abandon.
Poate fi doar o zi mai proasta...sau o noapte...cui îi pasa,oricum o sa treaca.
Îmi sterg lacrimile cu dosul palmei când îi simt prezenta.

Se aseaza langa mine în pat ignorându-mi starea.Îsi aseaza mâinile sub cap si închide ochii adormind aproape imediat sau cel putin asta îmi era impresia pentru ca statea nemiscat ca o statuie a lui Adonis.
Ramân în tacere si îl privesc analizându-i fiecare trasatura.Chipul lui de înger e de o frumusete ce depaseste orce închipuire,aproape ca îmi taie respiratia,dar brusc îmi amintesc si de cealalta înfatisare înspaimântatoare care nu o mai dezvaluise în prezenta mea de atunci si un fior îmi strabate sira spinarii.Cum poate o fiinta atât de delicata sa aiba o latura atât de întunecata???!!!

-Vin-o aici...zice aproape soptit si nu stiu daca l-am auzit sau doar mi-am închipuit.

Cand vad ca ridica mâna,ma strecor fara sa spun nimic iar el ma cuprinde în brate si îmi saruta delicat buzele.Îmi culc capul pe pieptul lui cald si ma concentrez sa îi aud bataile inimii.
Pentru mine el a ajuns sa fie raiul din mijlocul iadului chiar daca el îl conduce.

-Nu te mai învinovatii pentru ceea ce am devenit...nu este vina ta...spune încet.O sa gasesc o cale sa te scot de aici si sa îti traiesti viata asa cum doresti.

Scâncesc ca un copil,se pare ca oricât as încerca sa ascund de el ce îmi trece prin minte nu reusesc cu adevarat.Oftez cu gândul la ultima fraza.

-Ce ar fi viata mea fara tine în ea?!reusesc sa rostesc apoi ma simt dintr-o data mult prea obosita.

-Una mai buna....aud glasul lui îndepartat parca prin vis.