Când Diavolul Iubeste

Capitolul 36

O caldura aparte dar cunoscuta îmi învaluie mâna dându-mi o senzatie de bine ,de siguranta ,si cred ca sufletul meu începe sa fie condus spre cealalta lume ,dar senzatia se termina brusc pentru ca în urmatoarea secunda ma simt zmulsa ca printr-un vortex iar greutatea pe care o car dupa mine nu îmi da voie sa ma eliberez.
Privesc ca prin ceata si nu imi dau seama ce ma încalzeste atât de tare...o fi soarele prea aproape de mine sau cel care ma tine în brate?!

-Desprinde-te idiotule...se aude o voce dura si dintr-o data greutatea ce îmi tinea picioarele captive ma paraseste si ceva se izbeste de stânci pentru ca aud cum cad prietrele.

-Lucian...zic mai mult soptit,pentru ca altcineva cu atâta forta si la fel de fierbinte nu putea fi.

-Aici sunt micul meu înger,aici sunt...repeta parca sa ma asigura ca nu este doar o închipuire de-a mea.

-Am ajuns în Iad?!

-Tu nu vei ajunge niciodata acolo...zice iar eu zâmbesc ironic pentru ca fusesem deja acolo.

-Atunci cum de esti aici,cum m-ai gasit?

-Nu mai conteaza,important este ca am ajuns la timp...spune în timp ce îmi saruta parul umed.

Reusesc sa ma dezmeticesc si sa deschid ochii.Îl privesc si îi zâmbesc apoi imaginea lui Gavril îmi inunda mintea.

-Unde este?!întreb speriata desprinzându-ma de el si îsi da imediat seama la cine ma refer.

-Este aici,nu îti face griji.Daca nu era atât de prins de tine l-as fi lasat acolo sa putrezeasca,dar timpul nu este pierdut,o sa îl las aici sa înghete ca un rahat.

-Nu vorbi asa...îl mustrez pe Lucian.

-Te aud..zice cu voce greoaie Gavril si îmi îndrept capul spre directia de unde se aude sunetul slabit.

Statea înca întins si fara prea multa vlaga,era atât de palid încât reuseai sa îl confunzi usor cu stratul de zapada,daca nu ai fi privit atent ai fi spus ca in acel loc nu zace nici un trup slei de putere.

Ma ridic si fac câtiva pasi spre el lasand privirea lui Lucian sa ma urmareasca dezaprobator.Nu ma apropii prea mult pentru ca o lumina orbitoare ne loveste pe toti în acelas timp iar pamântul se cutremura o data cu vibratiile puternice ale unei voci baritonale si parca timpul se opreste în loc.

-Gavril...spune poruncitor si îl vad pe acesta cum se ridica imediat si îngenuncheaza fara sa priveasca silueta ce se distingea din globul de lumina orbitoar.

-Tata iarta-ma.

Înca stau nemiscata în locul în care m-am oprit parca asteptând ca vocea sa se îndrepte imediat spre mine.
Lucian ramasese si el pe loc iar fata îi era traversata de un fel de uimire amestecata cu groaza.Nu mai vazusem niciodata aceste expresii pe chipul lui.

-Ridica-te...adauga vocea pe un ton grav dar Gavril parca nu îndrazneste.
Într-un final o face.

Acum sta drept ca un soldat care asteapta sa fie executat privindu-si moartea cu ochii iar pe mine ma trec fiori reci pe șira spinarii.

Abea acum realizez ca acel glas puternic si poruncitor este al Creatorului celor lumesti si nelumesti,al celui ce a dat nastere prin putere si cuvânt a tot ce ma înconjoara.Stau în fata lui Dumnezeu,eu o muritoare de rând ,si îi ascult vorbele.
Am impresia ca aerul nu mai îmi intra în plamâni si ma stapâneste o stare de panica,încep sa tremur.

Lucian doar ma priveste îngrijorat fara sa poata face vreo miscare.Pare ca o statuie înghetata ce nu reuseste sa revina la viata.

-Ai încalcat toate legile,ai facut lucruri interzise si nu mi-ai ascultat cuvântul...continua de parca noi,restul nu am fi fost aici.
Dar probabil ca va venii si rândul nostru.

-Stiu Doamne si sunt gata sa platesc pentru asta...Sufletul meu îti apartine,nu am nimic de spus în apararea mea...încheie si lasându-si capul pe spate,întinde mâinile formând o cruce din corpul sau.

Ochii mi se încetoșaza si ma ard din cauza lacrimilor.Deschid gura sa zic ceva dar nodul din gât nu îmi da voie.O multime de sentimente îmi strabate pieptul.Îl iubesc pe îngerul încapatânat ce aproape ca ma omorât înainte sa îmi traiesc viata,este o iubire ce nu o pot explica.Nu sunt gata sa îl vad murind în fata mea,asa ca ridic ambele mâini si îmi astup fata.

-Tata te rog,a fost naiv,e vina mea,nu am avut grija de el cum trebuia,îmi asum o parte din vina.Daca cineva trebuie pedepsit eu sunt acela.Accept orice pedeapsa,poti sa ma arunci din Rai în cel mai întunecat hău dar ai mila de el,a gândit cu inima...apare rugamintea unui glas fâsiat de durere, pe care nu îl cunosc.

Îmi fac curaj sa vad cine este atât de disperat si dispus sa se sacrifice pentru nesabuinta lui Gavril.

-Mihail,tu nu ai încalcat nici o lege,esti conducatorul celor 9 cete îngeresti si unul dintre cei mai buni Arhangheli.Judecata mea nu te priveste pe tine...aproape ca tuna voce.

-Dar Dumnezeul meu,este fiul tau...si fratele meu...iar glasul i se stinge dureros când rosteste ultimile cuvinte.

Privirea lui Mihail se îndreapta spre mine si stiu ca el mă crede singura vinovata si nu stiu de ce dar sunt de aceeasi parere cu el.Daca nu as fi existat nici Lucian si nici Gavril nu ar fi fost în aceasta situatie acum.
Desi ar trebui sa vad ura în ochii lui Mihail,durere o acopera,se pare ca si îngerii plâng câteodata.

Nu pot sa stau indiferenta la tot ce se întâmpla în jurul meu asa ca îmi adun curajul si în gând îmi aleg cu grija cuvinte sa pot sa le rostesc,stiu ca va urma sa îi provoc mânie lui Dumnezeu.

-Doamne,ai ascultat macar putin ruga mea?încep cu glas timid dar sigura pe mine.Poate nu sunt credicioasa dar mereu am stiut ca acolo sus în Univers,cineva ne asculta si ne iubeste neconditionat indiferent de greselile noastre.Te-am rugat pentru prima data în viata mea sa ierti si nu pe mine,poate eu sunt cea cu pacat dar Arhanghelul meu nu a facut nimic mai mult decât sa ma protejeze si sa îmi fie alaturi asa cum i-a fost dată porunca si cum a crezut de cuviinta...sa ma iubeasca si sa se sacrifice pentru mine...poate aici a gresit putin dar nu merita sa fie alungat...spun si astept cu inima stransa ca silueta din lumina sa isi îndrepte atentia catre mine...în timp ce Mihail ramâne cu gura cascata ,probabil ca nu se astepta iar Lucian este îngrozit la propriu si ma priveste cu ochii mari.