Când Diavolul Iubeste

Capitolul 37

-Copila mea,ziua judecatii tale este înca departe,fiecare va platii într-un fel sau altul pentru greselile si pacatele facute de-a lungul vietii,toate la timpul lor.

-Dar Doamne....reusesc sa zic.

-Ajunge...ma întrerupe rastit iar pamântul de sub picioarele mele se clatina atât de tare încât ma dezechilibrez si cad.
Lucian sare ca ars si ma prinde înainte sa am un impact dureros cu pietrele ascutite.

-Gavril esti pregatit sa îti primesti pedeapsa cu demnitate?îsi îndreapta atentia catre acesta adresându-i o ultima întrebare.

-Da Tată...raspunde ferm si ridică ochii spre cer resemnat.

Mihail priveste toata scena îngrozit.Probabil ca în sufletul lui poarta o lupta câncena si nu stie exact ce poate sa facă dar în ultima clipa încearca sa îsi salveze fratele însa niste lanturi mari si groase care cresc ca radacinile din crapaturile formate în urma cutremurului îl prinde de ambele mâini imobilizându-l o data cu cei doi îngeri care îl strajuie.Se lupta cu strâmsoarea nebuneste însa nu poate sa clinteasca nici macar o za.
Durerea din ochii lui ma patrunde si pe mine iar un fior de adrenalina îmi învadeaza corpul si stiu ca sunt singura care ar putea sa faca ceva.

-Nuuu....strig mai mult ca pentru mine deoarece gâtul îmi este uscat.

Si cu toata puterea,ma desprind de Lucian si ma arunc în bratele lui Gavril înainte ca fulgerul de foc ce venea cu repeziciune din globul de cristal să ajunga.

Simt profund atingerea lui si ochii mi se dilata de durere când acesta îmi patrunde carnea.Deschid gura dar sunetul vocii mele este mut.O caldura ca pârjolul din iad îmi cuprinde înauntrul si stiu ca în curând o sa mor.
Privesc fata șocata a lui Gavril care ma tine în brate fara sa realizeze ce s-a întâmplat apoi îmi întorc capul sa îl vad pe el,pe demonul meu pentru ca vreau ca imaginea lui sa fie ultimul lucru pe care îl mai vad pe acest pamânt înainte sa îl parasesc.Desi destinul nu mi-a surâs azi, îi zâmbesc.

Pârjolul se înteteste,apoi începe sa se stinga usor...si stiu ca e momentul sa îmi iau adio.

-Te iubesc...mimez vorbele cu buzele uscate iar în ochii lui ard flacari colosale de durere.

Stiu ca va dezlantui iadul dupa ce cenusea mea se va împrastia dusa de vântul ce se întetise.

Dumnezeu ma mintise azi,ziua judecatii mele venise mai devreme.
Poate ca destinul ne este scris dar si alegerile noastre conteaza ca sa putem merge pâna la capatul drumului.
Închid ochii si ma simt împacata cu sufletul pentru sacrificiul pe care l-am facut....stiu ca si Arhanghelul meu ar fi facut acelas lucru pentru mine.

Însa Gavril nu merita sa moara doar pentru ca în inima lui au înflorit sentimente de iubire, si nici Lucian sa fie din nou blestemat.
Ce sunt eu,un fir de praf în bataia vântului,o compozitie chimica alcatuita din milioane de atomi,un simplu om plamadit din tarâna si însufletit de însusi Dumnezeu iar acum ma voi întoarce în aceeasi țarâna dar voi ramâne o amintire placuta si dureroasa în inima cuiva.

Încep sa ma sfarâm ca un carbune ars transformându-ma în firisoare fine de praf si îmi iau zborul lin purtata de adiere.

Nu regret nimic...m-am nascut ,am crescut si am iubit iar poate acum îmi voi gasi linistea în viata de apoi,poate Tatal Ceresc se va îndura si ma va lasa pentru câteva secunde sa ma odihnesc în bratele mamei,sa îl vad pe tata si sa îmi sarut bunicii,apoi ma poate trimite acolo unde va considera ca îmi este locul....