Iubind un medic

Revenire

                

                Nu am mai fost atent la ce se întâmpla în jurul meu după ce m-am trezit complet. Nu vedeam nimic înafară de ochii ei reci și albaștri și amintirea lui ce se oglindeau în ei. Nu-mi amintesc exact cum l-am întâlnit dar știam sigur cine era și ce voia să-mi transmită. Îmi dăruise niște răspunsuri pe care le-am așteptat toată viața.

                Viața mea nu a fost cea mai minunată. Eu nu am fost acel gen de om care să trăiască în propria sa viață. Eu nu am trăit niciodată. În fiecare zi mă trezeam într-un pat al naibii de tare și de rece, mă priveam într-o oglindă și plecam. Când eram în liceu, îmi pierdeam zilele pe scările de la intrarea în liceu și citeam. Citeam mult, enorm, biblioteci întregi doar pentru a uita cine sunt și unde mă aflu. Pentru a uita ce caut. Pentru a uita motivul că niciodată nu voi găsi acele lucruri. Nu am avut lumea la picioare, nu am avut un dar, nu am avut ceva niciodată în totalitate.

                Am ales să fiu bun la ceva și să fac ceva bine. Am ajuns să fac medicina și să lupt pentru niște oamenii de care nu-mi păsa. Am fost dintotdeauna așa, am urât oamenii și le-am disprețuit minciunile. De aceea, de multe ori m-am urît și pe mine. Am ajuns pe front, în Irak, ca medic, m-am întors de acolo ca săldat rănit. Am fost împușcat în picior, primul glonț care mi-a ajuns în trup. Acum câteva zile, am mai primit alte trei, în spitalul care ar fi trebuit să mă facă mare medic. Nu m-a făcut, dar mi-a adus-o în viață pe ea.

                Ea... cine o fi ea? Cine a adus-o aici, cine o chinuie? Am acceptat-o și am acceptat cel mai ascuns lucru din inima mea. Am găsit ce-am căutat dintotdeauna. Am lăsat-o să intre. Acest lucru m-a distrus și m-a purificat totodată. Am înțeles, târziu, dar am înțeles, că nimic nu e mai important decât acest sentiment de deținere, de posesiune. Eu sunt al ei iar ea este a mea. Legătura perfectă, indestructibilă, durabilă. Fiecare părticică din trupul meu o iubea noaptea și fiecare părticică din sufletul meu o privea ziua ca pe o zeiță. Era o completare și un lucru ce mă făcea în sfârșit să trăiesc în propria mea viață fără să caut mereu o evadare.  Pentru un moment am devenit fericit și mulțumit.

                E totul, e acel gen de om pe care l-am vrut. Ea nu are nevoie de completări, de detalii, de lucruri adăugate. E perfectă așa, e minunată, e pentru mine. Ea deține cea mai importantă parte din mine. Are copilul meu în trupul ei. O parte din mine se află înăuntrul ei.

                Îmi amintesc că, în ultimele zile, m-a hrănit și a stat mereu lângă mine, pe un scaun, veghindu-mă. M-am simțit ca un muribund, deși nu eram nici pe departe unul. Cu abdomenul ei bombat și hainele mult prea largi, i-am simțit prezența mereu, în același loc. Nu puteam vorbii, puteam doar să o privesc și să-i mulțumesc  Domnului pentru că o puteam vedea iar. Îmi reveneam cu greu, gloanțele îmi lăsaseră niște urme destul de urâte.  Uneori aveam crize și o speriam, alteori eram foarte calm și priveam în gol. Mi-am promis mie că-mi voi reveni până ce va naște. Știam că avea nevoie de mine acum.

-Doamne House, tâmpitule, când ai de gând să-ți revii? Mi-a spus în timp ce încerca să-mi aranjeze perna.

                Durerea se diminua, iar semnele dispăreau în fiecare zi. Trecuseră poate o săptămână de când m-am trezit. Lucrurile deja deveneau destul de clare. Ea era mai bine. Chiar credeam că îi este mai bine să stea cu mine în spital tot timpul. Până la urmă era lângă niște doctori calificați care o puteau ajuta în orice moment. Copilul era bine și între timp ne confirmasem amândoi faptul că este băiat.  S-a bucurat enorm când a aflat și spera să semene cu mine. Nu prea înțeleg de ce, dar mă rog.