Iubind un medic

Mașina

Nu m-a privit, preferând să respire la fel de normal ca orice om care aștepta ceva. Și-a rotit bastonul, mutându-și mâna, apoi strângându-l puternic în palmă. Nu i-am înțeles gestul, și m-am îndreptat spre patul lui Marc, atingându-i încet brațul. M-a privit clipind, și-a închis ochii oftând.

-Unde e Samanta? Îmi e dor de ea. Ea îmi făcea prăjituri, știi, din alea dulci, a spus el zâmbind.

L-am privit pe House care mă privea încruntându-se exact ca în prima zi în care l-am întâlnit.

-Va veni și ea mai târziu, ai nevoie de odihnă, trebuie să dormi.

-Are nevoie de ceva cu care să se trateze, nu să doarmă. Nu știu ce ar putea avea. M-a sunat Marcer la 3 noaptea că a mai făcut o criză. Trebuia să vi și tu, dar... dar n-am vrut să te mai trezesc.

M-a privit fix în ochii de dincolo de patul metalic, aplecându-se spre mine. Am tăcut făcându-mi de lucru cu perfuzia plină a lui Marc.

-Am schimbat-o eu acum 5 minute, mi-a răspuns House.  Cine e Samanta? După cum pomenește de ea, am impresia că e maică-sa. Mă disperă cu prăjiturile lui.

-E soția lui, ar fi trebuit să te gândești la asta, are o verighetă pe deget.

House și-a aplecat capul înspre mâna dreaptă a lui Marc, privindu-i degetul inelar. O verighetă subțire și aurie a strălucit în lumina fosforescentă a becurilor de spital. House a făcut o grimasă și s-a așezat pe scaun.

-Înseamnă că soția sa se înșeală. Poate nu e nebun, a șovăit House rezemându-și fruntea de baston.

Nu puteam să cred asta, era imposibil. Un om care nu gândește rațional, e considerat nebun, nu ?  M-am rotit pe călcâie și am ieșit din salon, îndreptându-mă rapid spre camera de consultații. Nu am ieșit de acolo aproape toată ziua. Am preferat să evit tot ce ținea de House. Mi se părea tâmpit, să dai șanse de normalitate unui nebun. Era deja, prea ciudat.

Nu am mâncat nimic toată ziua, iar stomacul meu cerea disperat ceva de mâncare. Sam mi-a adus o cafea, pe la 13.00, iar asta m-a mai trezit puțin din scrisul de rețete pentru răceli.

-Ai reușit să-ți repari mașina?m-a întrebat Sam sorbind din paharul său alb.

-Jesus! Am strigat eu pocnindu-mi o palmă peste frunte. Am uitat, minunat.

Mi-am dat ochii peste cap privind la ceasul de pe perete. Era aproape 14.00. O să-mi ia mai mult de 2 ore să-mi repare motorul, deci ar trebui să găsesc un mecanic rapid.

-Cunoști vreun mecanic prin apropiere?

-Cred că am un număr de telefon, mi-a răspuns Sam, privindu-mă.

Mi-a spus că-l cheamă Carl, și are un garaj de reparați undeva după spital. Am sunat imediat după ce Sam a ieșit din camera de consultații, și mi-am rezolvat destul de repede problema. Avea să vină într-o oră în fața spitalului, chiar trebuia să-l aștept afară. Mi-am amintit brusc de Marc și de faptul că House ar putea să nu mă lase să ies într-o oră. Era aproape 14:00 când am ieșit din cabinet, făcându-i semn lui Sam să intre în locul meu.

M-am grăbit, împiedicându-mă de câteva ori până în fața ușii mici pe care scria House. Era pe canapeaua albă, la fel ca acum două seri. Cu mâinile sub cap, privind tavanul. Am deschis ușa, încercând să-mi dau seama dacă el mă privea în acel moment. Nu o făcuse, dar am înlemnit cu mâna pe clanță când m-a întrebat:

-Trebuie să te duci să-ți repari mașina, nu-i așa? Mecanicul ăla nu cred că așteaptă prea mult timp.

L-am privit mutându-mă de pe un picior pe altul.

-De unde...

-Mi-a spus Sam acum 10 minute. Marc e mai bine acum, cred că poți să pleci, mi-a spus el ridicându-se de pe canapea. Până la urmă, nu stai mai mult de o oră, nu?

-Probabil.

I-am zâmbit și m-am aplecat după geanta și sacoul meu. Erau în celălalt capăt al canapelei, mirosind încă a parfum „de autobuz”. M-am rotit pe călcâie aproape izbindu-mă frontal de corpul masiv a lui House. Mă privea, cu ochii aplecați. Abia acum observasem că era mult mai înalt decât mine, cu vreo 15 centimetri mai înalt. L-am privit în ochi de culoarea cerului senin, cu pete duse înspre gri. I se vedea oboseala în ochi, plictiseala din fața inertă, și... zâmbetul din colțul gurii. Nu-l înțelegeam, nu-i înțelegeam zâmbetul.

-Frumos parfum, se vede că mașina ta chiar e stricată. Autobuzul, nu ?

Am dat din cap râzând, ocolindu-l. Am ieșit din spital fără să mai privesc în spate, aproape alergând spre silueta în șalopetă de lângă mașina mea. L-am salutat politicos, în timp ce descuiam mașina.

-Cred că are ceva la motor, am spus eu aruncându-mi geanta pe scaunul din dreapta.

A deschis capota, privind cu atenție fiecare părticică din motor.

-Nu, tre’ să fie de la altceva. S-a mai întâmplat ceva similar până acum?

Am scuturat din cap, privindu-l. Am stat în soare mai bine de 40 de minute, iar acest Carl tot ce a reușit să facă a fost să se înnegrească din cap până în picioare. Era aproape 15:00, iar eu chiar mă gândeam cum să o iau la fugă înapoi în spital.

-Nu crezi că ar trebui să te uiți mai atent la motorul ăla? A întrebat o voce răgușită din spatele meu.

M-am rotit pe călcâie și am rămas la fel de uimită ca și acum o oră. House se îndrepta spre mine, cu același baston în mână. Și-a dat jos cămașa albastră pe care o avea acum câteva zeci de minute, rămânând într-un tricou cu desene stupide.

-Oh, Doamne, ce-i cu mecanici din ziua de azi, nu știu să repare un nenorocit de motor, a spus House dându-și ochii peste cap. Ține asta, a spus el întinzându-și bastonul spre mine.

L-a dat deoparte pe Carl și și-a vârât mâinile sub capota Ford-lui meu negru.

-De unde ai știut de asta ? am întrebat eu postându-mă în dreapta sa.

-Geamul de la birou dă întocmai spre locul în care ți-ai parcat mașina. M-am gândit să te ajut, dacă tot m-am amuzat aproape o oră de incompetența tipului ăstuia.

Mi-am cerut scuze față de mecanic și i-am înmânat o bancnotă de 10 dolari. House a șovăit ceva de prea mult, dar am preferat să nu-l bag în seamă.

-Du-te și pornește-o, mi-a spus House lovindu-se de capota mașinii. La naiba, ori sunt prea înalt, ori mașina asta e prea joasă.

-Pariez pe priva variantă, am spus eu urcând pe scaunul șoferului. Mașina mea a tușit la prima cheie, dar la a doua a pornit fără nici o problemă. Am țipat de fericire, ridicându-mă de la volan.

-Bine, bine, nu te mai bucura atâta, tot trebuie să mă plătești, a spus House strâmbându-se. Nu ai un prosop sau ceva de genul ?

M-am întins spre torpedo și am luat de acolo un pachet de șervețele umede, aruncându-i-le în brațe.

-Mulțumesc pentru că m-ai ajutat, i-am spus așezându-mă pe capotă.

Era în fața mea, ștergându-și mâinile cu un șervețel aproape înnegrit. Măcar avea palmele curate.

-Uite de asta nu prea îmi place mie de femeile care conduc, nu se descurcă în situații de genul. Și eu nu glumesc, îmi aștept cei 40 de dolari pe care mi datorezi.

Am râs, aplecându-mi corpul. Am dat aprobator din cap, privindu-l iar în ochi. Și-a luat bastonul și a trecut pe lângă mine mai repede ca un cal de curse.

-E aproape 15:30, trebuie să ne întoarcem la Marc. Nu am o presimțirea prea bună, a spus House peste umăr.

 L-am urmat la fel de repede, ajungându-l din urmă. Mirosea iar a mosc.

Am întârziat mult, nu e așa? Măcar capitolul e puțintel mai lung. Sper că mai citiți chestiuța asta fetelor, vă aștept cu drag părerile :)