Iubind un medic

Noutăți

Noaptea a trecut greu, din cauza coșmarurilor care m-au copleșit. Mă simțeam stoarsă de vlagă și lipsită de dorința de a mai merge la spital, de a da ochii cu House și cu Sam.  Îl visasem pe House. M-am ridicat din pat, privindu-mă în imensa oglindă aflată în colțul camerei, căutându-mi ochii. Erau goi, terifiant de goi. Slăbisem mult în acele două săptămâni pentru că nu mai mâncam. Uitam, sau pur și simplu ignoram strigatul isteric al stomacului meu, zi după zi. Aproape nu mă recunoșteam, pipăindu-mi încet gâtul și apoi fața. Eram palidă iar cearcănele adânci, violete mă făceau să arăt ca un odios panda. 

Am închis ochii, dorindu-mi să nu mă mai văd, pe cât posibil. Proastă alegere. În mintea mi-a revenit chipul bărbatului cu ochii albaștri, triști de durere, loviți puternic de sentimente închise cu lacăte de fier în suflet. Știam că nu le voi putea deschide vreodată, eram sigură de asta. A fii ceva important pentru un bărbat este foarte greu. A fii ceva important pentru un bărbat ca el, este și mai greu. Pur și simplu nu mă simțeam în stare să fac asta. Adele Shron,  adică eu, în cauză, nu a avut niciodată aceea încredere oarbă în sine pe care multe femei puternice o au. Eram un medic, îmi dorisem asta, probabil în ochii multora eram puternică, aveam tot ce îmi doream, dar în ochii mei nu aveam nimic. Nu aveam nimic, având totul.  Căile prin care am călătorit au fost întortochiate și mereu m-au făcut să cred că sunt bune, demonstrându-mi că Cineva mi le-a dat pentru că știa că voi putea călătorii prin ele, cu un final bun.  Viața mea a fost mereu ciudată, iar dacă m-aș uita în urmă aș zâmbi și m-aș înfricoșa în același timp. M-am schimbat, m-am schimbat mult. 

Făcându-mi ordine în gânduri mi-am preparat o cafea și am reușit să citesc trei capitole din „ Sub aceeași stea”.  M-am îmbrăcat cât am putut de lejer, cu blugii mei preferați și cu un tricou pe care scria „Follow your heart”, luându-mi în picioare tenișii mei noi de culoare neagră. Preferam să mă îmbrac așa, decât formal. Nu puteam să spun că-mi displace modul în care se îmbrăca Marcer, mereu la patru ace, cu hainele „ca turnate” pe ea, doar că, nu cred că se simțea comod în tocurile alea de 10 cm, în fiecare zi, să fin serioși, cine s-ar simți bine? Am închis poarta ce dădea pe stradă, îndreptându-mă grăbită spre mașină. Aveam un ghiozdan în spate, geanta lăsându-mi-o undeva pe birou.  

Mașina a tremurat sub asfaltul răcoros al începutului de septembrie, prevestind răcirea cât de curândă a vremii. Era destul de întunecat, dat fiind că albastrul cerului era acoperit cu norii aproape negrii. 

-Te rog, nu vreau să-mi ud dosarele, te rog, nu astăzi, mormăiam eu către cer. 

Trafic liniștit, iubeam diminețile de genul ăsta. Am ajuns la spital repede, mai repede decât Marcer și House. M-am instalat în biroul lui, lăsându-mi ghiozdanul pe canapea și trăgându-mi pe mine un halat imaculat de pe cuier.  Am găsit mingea cu care se joacă House pe unul dintre dulapurile de lângă birou. Nu am avut ce face și am început să o arunc în aer, prinzând-o de fiecare dată în care pământul o atrăgea și o făcea să cadă. Mă comportam ca un copil mic, dar îmi plăcea, mă relaxa. Probabil de asta folosea și el mingea de culoarea rujului meu preferat, nuanța roșiatică. 

-Bună dimineața. Se pare că mingea mea și-a găsit un nou prieten, l-am auzit spunând din pragul ușii. 

Era îmbrăcat cu o cămașă albastră, ștearsă, cu doi nasturi desfăcuți, atârnându-i dezordonată peste blugii uzați de culoare gri. A zâmbit într-un colț al gurii, lăsându-și geanta neagră din piele lângă birou. 

-Crezi că o poți prinde? L-am întrebat.

-Crezi că mi-o poți arunca bine? 

Am râs, aruncând-o ușor cât să o prindă cu ambele mâini. A zâmbit, aruncând-o în aer și prinzând-o de mai multe ori. 

-Mingea asta e singurul lucru care mă relaxează. Bine, înafara pastilelor. 

-Crezi? L-am întrebat.

-Sunt sigur, mi-a răspuns încet. 

Am observat târziu că tradiționalul său baston lipsea. Mi-am mărit ochii cât cepele, privind cum se chinuia ușor să-și miște piciorul 

-Unde-ți e bastonul? 

M-a privit, așezându-se comod pe canapea, în timp ce eu mi-am tras un scaun de la birou, așezându-mă în mijlocul camerei. 

-Încerc să mă descurc și fără el, cât mai sunt în stare, mi-a spus. 

-Ai mai încercat asta de când... ei bine, de când nu poți merge? 

Am ezitat, neștiind ce avea de fapt la picior. Și-a dat seama de asta, și mi-a răspuns zâmbind.

-De când am fost împușcat? De vreo trei ori, dar am renunțat repede. 

-Ai fost împușcat? L-am întrebat speriată. 

-Am fost medic în Irak, riscul meseriei, mi-ar răspuns. 

L-am privit, apoi ochii mi-au căzut pe piciorul său drept. Chiar nu știam aproape nimic despre omul ăsta, nu știam de unde vine, nu știam unde se va duce. Știam doar că în momentele astea era aici, privindu-mă și răspunzându-mi la fiecare întrebare stupidă. Am întrebat robotic:

-De ce-mi spui toate astea? 

-Nu știu, nu am mai făcut asta până acum.

-Ești sigur? 

-Aproape. Mai este cineva care știe, dar acum nu se află în oraș, nu e nici măcar în țară. E plecat cu un congres în Suedia. E medic aici. 

-Să înțeleg că ai prieteni? 

-Unul, el, mi-a răspuns sec. 

-Îți pasă, i-am spus.

-Să-mi pese de ce? 

-De asta îmi spui toate astea, îți pasă de persoanele care îți sunt alături. 

-Mie nu-mi pasă de nimeni. M-am obișnuit cu ideea că oamenilor nu le pasă de mine, mie de ce mi-ar păsa de ei?

-Mie îmi pasă de tine, i-am spus. 

-Crezi? De ce? 

L-am privit tăcând și am dat din umeri. Știam, dar eu nu voiam ca el să știe asta. A zâmbit, privind spre geamul imens din spatele biroului. 

-Atunci, nu-ți pasă, de fapt, mi-a spus. 

Am privit odată cu el spre parcarea din fața spitalului. Marcer ajunsese, iar Sam tocmai cobora din mașina lui albă, murdară. Începuse să ploaie mărunt, făcând-o pe Marcer să alerge pentru a nu-și strica părul perfect aranjat și rochia de un albastru intens, probabil. 

-Apropo, îmi place tricoul tău, mi-a spus. 

S-a ridicat și a ieșit încet din birou, îndreptându-se spre salonul de consultații. Am rămas tăcută câteva clipe, privind pe fereastră cum ploaia devenea din ce în ce mai puternică, norii acaparând și mica părticică de lumină rămasă. Era 8:30. 

-Hei, Adele. Bună dimineața, mi-a spus Marcer plină de energie și entuziasm. 

-Bună, i-am răspuns. 

Știam că dimineața aceea fusese bună. Aflasem lucruri despre House pe care nu le știam, vorbisem cu el mai mult decât de obicei, acest fapt făcându-mă mai fericită. Mă îndrăgosteam. 

Dragele mele, vreau păreri, multe păreri.