Iubind un medic

Mă întorc către cel pe care îl iubesc

Mi-am smucit mâna de sub perna moale, căutând să strâng cu putere între degete lenjeria albastră a patului. Mă durea capul, cel puțin asta simțeam sub presiunea întunericului pe care ochii mi-o impuneau fără zgomot. Miroseam a mosc, fiecare colțișor al acestui pat mirosea a mosc. Îmi plăcea, îmi plăcea enorm de mult. Întunericul îmi supunea amintirile să se scurgă încetișor, furându-mi câte un zâmbet de satisfacție. Îmi era frică să-mi deschid ochii, se putea ca totul să fie doar în imaginația mea, iar lângă mine să nu fie nici un trup cald. 

Și-atunci în frenezia unei dorințe arzătoare mi-am rotit propriul trup spre mijlocul patului, căutând să mă ciocnesc de ceva. Și știam de ce. Voiam să cred că trupul cald încă se afla la câțiva centimetri de mine, apăsat de somnolență și de dorința de a uita. Îl cunoșteam, știam că nu ar accepta vreodată ce s-a întâmplat. Ăsta era el, iar eu chiar nu mă puteam împotrivii. Mi-am întins brațul, cu aceiași ochii închiși. Sub degetele mele s-a întins trupul mult dorit. 

„În patul meu, noaptea am căutat pe cel ce iubește sufletul meu” . Îmi răsuna în minte acea frază. Totuși, vorbeam cuvinte mult prea mari pentru mine, sau poate pentru el. Sufletul lui nu mă iubea, dar poate mă va iubi. Sau, poate doar mă voi minți singură că voi reuși să țin lângă mine un bărbat imposibil de complex. Poate voi renunța eu. Poate într-o zi voi pleca de bună voie, fără ca cineva să mă alunge. Dar știam că, acum, locul meu era aici. 

Mi-am dat întregul păr de pe față, rămânând însă cu ochii închiși. M-am ridicat în capul oaselor și am deschis în sfârșit ochii. Era mai puțin întuneric decât momentul în care am adormit, pe semne că se apropia răsăritul. O linie roșie se zărea pe fereastră, deasupra caselor vecinilor mei. Nu mi-am rotit privirea spre pat, preferând să mă ridic și să deschid geamul încet, fără zgomot. Înfășurată în cămașa lui șifonată încă de aseară, mi-am scos capul afară, simțind răceala unei dimineți de septembrie. Cât putea să fie ceasul? Patru dimineața? Sau poate cinci? Ce mai conta, pentru cine mai conta? 

Sângele-mi vibra în corp, pompat de inimă. Alerga haotic. Mă simțeam ca după o mahmureală zdravănă. Dar nu băusem nimic. Atunci, ce aveam? După lungii ani în care nu m-am gândit la fumul ispititor de țigară, acum buzele chemau una cu disperare. Îmi aminteau teribil de mult de zilele de liceu în care fumam câte o țigară după fiecare noapte petrecută „bine”. Dar nu mai eram acea adolescentă rebelă de altă dată. Astăzi eram medicul care îmi dorisem să fiu de foarte multă vreme. Mi-am rotit privirea spre pat, lăsându-mi ochii să cadă peste trupul lui House. Pieptul său gol se ridica și cobora ritmic, lăsând aerul să intre și să iasă din plămânii săi. 

Mă gândeam dacă omul ăsta mi-ar putea aparține cândva. Mă gândeam cât de minunat ar fi dacă ceea ce iubesc mi-ar aparține, fără nici un fel de obligație. În asta consta existența cu adevărat fericită. Cu cât căutăm mai mult libertatea, cu atât de bucurăm mai mult de posesie, de sentimentul de a avea. De a avea un om alături. Am zâmbit superioară către el. Era în patul meu, în inima mea și-n mintea mea. Aveam posesie asupra lui. Fusese al meu. M-am rotit către fâșia de soare ce se lățea din ce în ce mai mult. În câteva minute avea să fie lumină peste tot orașul, în deosebi, peste patul meu. 

Un aer rece mi-a străpuns încet chipul, răsfirându-mi firele de păr ce încă-mi erau lipite de frunte. Am tremurat ușor, pielea mea devenind de găină. Era frig, iar sufletul meu era extrem de cald. Acest lucru îi displăcea pielii mele. M-am pierdut în gânduri și-n scenarii stupide pe care mi le doream cu ardoare. Se întinse liniștea peste camera mea. Încet, mi-am găsit și eu liniștea, nefiind tulburată de nimic pentru câteva clipe. 

-Ce faci? 

În spatele meu s-a auzit vocea răgușită a unui bărbat. Nu m-am gândit că vântul l-ar putea trezi, că frigul i-ar putea deranja căldura corpului. Mi-a cuprins mijlocul, trăgându-mă către el. A respirat încet lângă urechea mea, ridicându-mă încet. 

-Îți stă bine cu cămașa mea, observ. 

Am tăcut, apăsându-mi palmele peste ale sale. M-am rotit, aruncându-mi brațele în jurul gâtului său. Un zâmbet i-a străbătut chipul. Cred că era prima dată când îl vedeam zâmbind și cu ochii. Puteam să ghicesc că-l durea piciorul, deoarece se sprijinea mai mult pe celălalt. M-am ridicat pe vârfuri și l-am sărutat încet, mușcându-l ușor. 

-Vrei să-ți fac o cafea și să-ți aduc o pastilă? Am câteva în baie. 

-Oh, Doamne, cât de bine observi detaliile! Da, o pastilă n-ar strica. Chiar te rog. 

M-a ridicat aproape de tavan, râzând. Era exact ca un copil. Un copil fericit. 

-Cineva te-a schimbat cât am dormit eu, sau ți-au șters Iluminații memoria? Nu te-am văzut niciodată așa, Gregory House. 

-Nici nu trebuia să mă vezi, acum trebuie să te omor pentru că m-ai văzut zâmbind! Sau cine știe, îi chem pe Iluminații înapoi să-ți șteargă și ție memoria, mi-a spus râzând. 

-Ok, mă duc să-ți aduc o pastilă până nu uit că bei din alea. 

Mi-a dat drumul, strângându-mă de încheietură când m-am depărtat de el. În câteva minute am pus apă la fiert pentru cafea și m-am dus în baie să-i aduc tubul cu câteva pastile rămase. Știam că nu are nevoie de apă, așa că nu m-am mai obosit să-i aduc și un pahar cu apă. 

-Hei, uite-le! Să nu le bei pe toate, clar? 

S-a întins pe canapeaua din camera de zi, căutând telecomanda printre perne. M-am așezat și eu lângă el, întinzându-mi picioarele peste genunchii săi. L-am privit cum a înghițit 3 pastile albe dintr-o înghițitură. Încă nu mă obișnuisem cu faptul că nu se îneacă niciodată. 

-Ești mai bine acum? 

M-a tras lângă el și mai mult, luându-mă în brațe. 

-Acum sunt mai bine, mi-a spus dându-mi parul după ureche. 

L-am privit îndelung, lăsând televizorul să vorbească, să spargă liniștea din mormânt din casă. M-a năpădit o întrebare sâcâitoare pe care n-am putut-o încătușa în spatele buzelor. Nu am rezistat și l-am întrebat cu vocea tăiată. 

-Ce vom face? 

M-a privit confuz. Știa despre ce vorbesc, mai mult ca sigur, dar nu știa ce să-mi răspundă. 

-Nimic, mi-a răspuns privind către televizor. 

-Ce „nimic” ? Noi peste câteva ore mergem la spital. Vreau doar să știu cum să mă comport lângă tine. 

-Normal. Adică, nu cred că ceea ce facem noi contează. E viața mea. Dorm cu cine vreau noaptea și sunt fericit cu cine trebuie să fiu, mi-a spus. 

-Dar...

-Nici un dar. Suntem la muncă și trebuie să mă înțelegi și tu pe mine, s-ar putea să fiu irascibil acolo. Nu-mi place locul ăla. 

S-a ridicat și s-a îndreptat către bucătărie, să închidă aragazul. S-a întors cu două căni de cafea, dintre care una mi-a întins-o mie. 

-Am înțeles. Dar îți dai seama că o să afle până la urmă. 

-Poate, dar nu azi. 

A așezat cana pe noptieră și m-a privit. 

-Haide, nu mai fi supărată, mi-a spus, punându-și brațul în jurul umerilor mei. Ești un copil, un copil prostuț. 

M-a sărutat pe frunte, coborându-și brațul pe talia mea.I-am strâns mâna liberă, completându-mi spațiile libere dintre degete cu ale sale. Mi s-a zbârlit părul sub atingerea lui. Iubeam acea atingere. Îl iubeam pe el. 

-Mă întorc către tine, către cel pe care îl iubesc, am spus în șoaptă. 

Vreau păreri.