Iubind un medic

Neînțelegere

Tăcea pur și simplu, continuând să privească dincolo de mine. Eram exact ca o fantomă în fața ochilor săi, o chestie transparentă, invizibilă de-a dreptul. Credeam că se gândea cum să-mi spună, sau cum să înceapă, sau ce să nu spună și cu ce să sfârșească și am așteptat. Însă nu a început nimic, nu a spus nimic. Am deschis gura, având o dorință arzătoare de a-l înjura. Nu am apucat să spun nimic, vocea mea auzindu-se ca un zumzet peste ploaia care se mai întețise când i-am auzit în sfârșit vocea.

-Vrei să plecăm de aici? M-a întrebat privindu-mă în sfârșit. 

-De ce? House, de ce nu vrei să-mi răspunzi? 

Și-a strâns buzele într-o linie perfect dreaptă, ștergându-și orice expresie din ochi. Nu înțeleg cum reușea să facă asta, putea să mintă atât de ușor. Mormăia pentru sine ceva, nu-l puteam înțelege. A început iar să mă tragă după el, de data asta forțându-mă să coborâm pentru a pleca din spital. Am cedat și nu l-am mai întrebat nimic, nu aveam ce, iar el nu avea ce să-mi spună. Sau, de fapt, avea, dar nu voia să o facă. 

Am avut un moment de repulsie când am trecut prin biroul lui luându-mi geanta. Nu venise cu mine, nu voia să mai fim văzuți împreună. M-am speriat când am ieșit în fugă din birou, izbindu-mi corpul de a lui Robert, lăsându-mi geanta de pe umărul drept să cadă. 

-Oh, îmi pare tare rău, Adele, nu credeam că vei ieși atât de repede. Mă privea cu ochi bănuitori, întinzându-mi geanta. 

-Nu este nimic, am mârâit. 

Am trecut pe lângă el fără să mai privesc înapoi. I-am auzit vocea strigându-mă și m-am oprit, fără să mă întorc cu privirea spre el. 

-Adele, stai, te rog! 

Nu voiam să-l mai ascult, aveam prea multe gânduri amestecate. Mă durea capul, mi se scufundau ochii într-o ceață groasă, densă. Știam că iar am o migrenă zdravănă. 

-Da? S-a întâmplat ceva cu pacientul nostru? 

-Nu, ce legătură are? Voiam să-ți spun altceva. Uite, îmi pare rău că te-am făcut să te cerți cu House. Dacă stau și mă gândesc bine, sunteți ok împreună. Chiar îmi pare rău. 

-Nu ne-am certat din cauza ta, doctore. De fapt, nici măcar nu ne-am certat. Poate e mai bine să nu fie treaba ta. 

Am făcut doi pași și m-am oprit iar. Cuvintele sale îmi înțepau spatele. 

-Ba este treaba mea. House este prietenul meu și nu vreau să fie iar dezamăgit, să intre iar în vreo depresie ciudată. Îl cunosc mai bine decât îl știi tu. Știu cum va reacționa după, știu că eu va trebui să fac totul pentru el, pentru al ajuta deși nu-mi vrea ajutorul, știam asta. 

-Nu...

-Taci din gura aia, Robert! Se auzi o voce mult prea cunoscută din liftul care tocmai își deschidea ușile. 

M-am uitat la House, simțind cum Robert se apropia ușor de mine. M-am apropiat de lift, lăsându-l pe Robert să mă urmeze încă câțiva pași. 

-Ce e? Ce te deranjează, House? Crezi că Adele nu trebuie să știi că tu ai avut o relație cu șefa ei? 

Am încremenit, întorcându-mi privirea către Robert, stupefiată. Mi-am dat seama că vorbea serios, și știam exact la cine se referea. Îmi fusese frică de asta. Nu mă puteam compara cu ea, îi nici un fel. Ea era... era feminină, era frumoasă, iar eu eram doar eu. Aceeași femeie ștearsă, neobișnuită, neatrăgătoare.  Asta vedeam eu în fiecare zi în oglindă și nimic nu mă putea schimba. Asta vedeam eu; într-o mare de femei frumoase, eu doar mă ascundeam printre ele.