Iubind un medic

Intuiție

Nu am mai zăbovit mult în biroul lui House, ieșind imediat după ce și el dispăruse printre medicii care făceau schimbul de gardă. Am văzut-o și pe Dr. Marcer plecând, salutând pentru ultima oară pentru azi pe toți medici de la etaj. 
Mi-am strâns lucrurile din sala de consultații, de fapt, câteva rețete și niște hârtii. Când am deschis ușa, o privire extrem de cunoscută m-a întâmpinat atât de aproape încât era să mă izbesc de corpul posesorului acelor ochii verzi. 
- Oh, Sam, scuze. Aproape că te-am lovit, am spus eu zâmbind și aranjându-mi părul. 
- Nu e nimic, mă bucur că nu sunt singurul care se ciocnește de oameni, a spus el zâmbind. Dar, după cum văd eu bine, e aproape 7 jumătate, nu pleci acasă ? 
M-am sinchisit, mutându-mă de pe un picior pe altul. Am privit în jos, rostind printre dinți:
- Rămân cu pacientul nou. House așteaptă să se trezească, iar eu sper să-i punem mai repede diagnosticul. 
Sam m-a privit, înghițind „în sec”. N-am înțeles gestul ăla, era puțin cam ciudat. 
- Păi, bine. Eu plec, sunt foarte obosit, am avut câteva consultații astăzi, a spus el oftând. Ne vedem mâine dimineață. Să ai o seară-noapte frumoasă, mă rog, una frumoasă la muncă, a spus Sam netezindu-și gulerul tricoului său de tenis. 
Nu prea înțelegeam eu de ce avea un tricou de tenis într-un spital, dar în fine. L-am privit spunându-i un „Noapte bună” politicos, zâmbindu-i. 
Mi-am urmat drumul, intrând încet în salonul pacientului. House stătea în picioare undeva în spatele unui dulap cu pastile. Nu m-a privit când am intrat, și nici nu și-a mutat privirea spre mine, când m-am așezat pe scaunul din fața geamului. 
- Mda, și până la urmă ai rămas peste program. De ce ?
L-am privit cum se apropia de mine, cu același chip neutru.
- Te deranjează cu ceva ? am întrebat eu, mușcându-mi buza.
- Nu cred, doar că... Doar că nimeni nu a mai rămas aici, cel puțin când am rămas și eu, mi-a spus el întrerupându-și cuvintele. Deci, de ce ? 
Mi-am concentrat atenția spre aparatul care măsura bătăile neregulate ale inimii lui Marc. 
- Nu știu, probabil vreau să-mi cunosc șeful, am spus eu râzând.
Nu mi-a înțeles gluma, preferând să mă privească indiferent și să se așeze lângă mine, pe scaunul liber. Am tăcut, privind fiecare în alte direcții. Gândul îmi zbura la întrebarea care îmi stătea pe limbă de când am găsit tubul ăla de pastile. 
- Te simți bine ? am întrebat disimulându-mi intrarea. 
- Sunt bine. Sunt doar nefericit. 
Am rămas aproape șocată, privindu-l pe bărbatul care înghițea iar două pastile de Vicodin. Mi-am pocnit degetele, simțind o eliberare a mâinilor care-mi tremurau. Nu stăteam prea bine la capitolul ăsta, trântindu-i întrebarea poate prea rapid și prea prost. 
- Pentru că ești depresiv te droghezi ?
M-a privit. Mă așteptam să se holbeze la mine, așa cum eu o făceam de fiecare dată când mă uimea. Dar spre uimirea mea, a râs, plecându-și capul și scuturându-și parul. 
- De unde știi, m-a întrebat. Adică, încă nu am față de drogat, nu ? 
- Nu e atât de greu să-mi dau seama că bei aproape 50 de pastile de Vicodin pe zi, și tot ce știu eu despre analgezicele astea e că te ajută cu durerile dar, dă foarte repede dependență. Pe scurt, e ca un drog. 
- Mulțumesc pentru explicația care mi-ar fi putut-o spune și nepoata mea de 8 ani. Dacă tot știai, de ce naiba m-ai întrebat ? 
Nu am răspuns, preferând să privesc apusul soarelui. Era aproape 8 jumătate, iar afară, cred, că era încă foarte cald. 
Marc nu se trezise. Nici măcar o mișcare, nici măcar o grimasă a feței. Nimic. House s-a ridicat, plimbându-se de colo până colo, înebunindu-mă cu ciocănitul ăla îngrozitor al bastonului. Nu m-a privit, nu mi-a spus nimic, până când l-am auzit întrebându-mă:
- Ai dat prima dată la psihologie, așa e ? Te interesează prea mult caracterul persoanelor. 
L-am privit din nou în felul ăla, aproape holbându-mă.
- De unde ai știut ? Asta nu apare în dosarul meu ! 
- Stai liniștită, nu am citit nimic din dosarul ăla plin de diplome plictisitoare. Nu e greu de recunoscut, așa cum nu e greu să-ți dai seama că eu sunt drogat, mi-a spus el rapid. 
La asta chiar nu mă așteptam. Nimeni nu știa de încercarea mea de acum 5 ani. Părinții mei știau, și cred că vreo două prietene bune. Omul ăsta intuia prea bine. L-am privit în ochii, intens, de data asta lăsându-mă, fără să-și miște cât de puțin capul. Nu-l înțelegeam , nu puteam citii ceva în ochii ăia straniu de albaștrii. Nu cunoscusem niciodată un bărbat așa, o persoană atât de introvertită, dacă ăsta e termenul pe care l-aș putea numii aici. S-a așezat iar lângă mine privindu-l pe Marc, apoi pe mine. 
- Ei bine, se pare că știm ceva unul despre altul. Foarte interesant, nu ? Tu ai un șef drogat, iar eu am un diagnostician psiholog. Tare. Mi-a spus House strâmbându-se. 
N-am mai vorbit, până când eu am observat mișcarea mâinii lui Marc. Și-a zbătut puțin ochii, până ce i-a deschis încet, puțin deranjat de lumina fosforescentă de deasupra lui. Bărbatul m-a privit, iar apoi și-a aruncat privirea spre House, care se afla încă lângă mine. A zâmbit, arcuindu-și capul pe pernă. 
- Cred că e mai bine acum, am spus eu privindu-i perfuzia curgând încet, foarte încet în venele sale. 
House nu a răspuns, dar o voce ascuțită mi-a umplut timpanele. 
- Voi cine sunteți ? ne-a întrebat Marc, privindu-ne iar. 
- Suntem medicii tăi, Marc. Totul e bine, i-am spus eu zâmbind. 
- Îmi place de tine, dar soțul tău mă privește urât. 
Golul din cameră s-a umplut de cuvintele acelui om. „Soțul tău”, serios ? Am zâmbit, aproape râzând cu gura până la urechi. L-am privit pe House, care, cred, că nu auzise nimic, căci avea același chip ca înainte. 
- Noi nu suntem... căsătoriți, am spus eu ezitând să rostesc acel ultim cuvânt.