Iubind un medic

Căldura

M-am ferit în continuu de salonul lui Alaric și de asemenea, de House. Nu știam ce să-i spun, cum să recunosc tot ce-mi trecea prin cap, ce să fac mai exact în fața lui. Știam că dacă voi fi pusă în situația asta voi începe să plâng și să mă înec fără să reușesc să spun ceva coerent, iar ideea asta îmi displăcea profund. Nu puteam să presupune în legătură cu cazul lui Alaric, pentru că, după simptome, părea ceva destul de dificil la începutul unei așa zise boli. Însă, mama sa nu știa nimic de nici o gripă sau măcar vreo răceală de-a fiului ei dinainte de incidentul de astăzi. Părinți neglijenți, îmi spuneam în continuu. 

Sam mă ignora, ca de obicei. Aveam un sentiment neobișnuit de puternic de a vorbii cu el. Nu înțeleg de ce, nici măcar nu știam ce aș putea să-i spun. De când am ieșit cu el, de aproape o lună, observ că mă ignoră de-a dreptul. Eu am distrus echipa asta când am acceptat să lucrez aici. Nu îmi venea să cred că am făcut asta. Mă simțeam al naibii de vinovată pentru tot. L-am urmat pe Sam în camera de consultații și l-am prins un moment singur. 

-Hei, am spus aproape cu vocea tremurândă. 

-S-a întâmplat ceva, Adele? 

-Oh, nu, stai liniștit, voiam doar să vorbesc cu tine. Dacă nu ești prea ocupat, desigur. 

-Sunt destul de ocupat, vezi tu, cazul lui Alaric creează destule...

-Pe bune, Sam? Ce e, spune-mi, ce se tot întâmplă? 

Nu m-a privit, mutându-și privirea pe fișele de pe birou. Ce-i drept, nici nu mă așteptam să-mi răspundă, nu avea nici un sens să o facă, nu era legat de asta.

-A trecut, Adele. A trecut o lună de atunci, nu înțeleg de ce vrei să vorbim despre asta. 

-Sam, da, a trecut o lună. Ți se pare un timp atât de îndelungat? Te rog, se vede că ție nu ți-a trecut, deși timpul trece. 

-Și cui îi pasă, Adele? De ce nu mă lași pur și simplu să muncesc în liniște? 

M-am apropiat de el cu un pas, iar reacția lui a fost reticentă. S-a ferit de mine, înaintând și încercând să iasă pe ușă. L-am oprit, punându-mi o mână pe umărul său. 

-Uite... Sam, îmi pare rău. Nu trebuia să se întâmple așa. De fapt, nu trebuia să se întâmple nimic...

-Ai regrete? Căci eu nu am nici unul, să știi. Nu simt nevoia să-mi pară rău că tu m-ai refuzat. Am încercat. Am crezut de cuviință să o fac. Am simțit ceva, am vrut să fac asta. S-a retras cu doi pași în spate, lăsându-mi mâna ridicată în aer. Nu e nevoie să-ți ceri scuze pentru nimic. Nu am ce să iert. Eu nu te mai pot privi cum te priveam acum o lună. Pur și simplu, vreau să mă obișnuiesc cu faptul că am o colegă nouă de muncă și atât. 

Mi-am închis ochii și am făcut cel mai necugetat lucru la care m-aș fi putut gândi. Sau poate, al doilea cel mai necugetat. M-am apropiat de el, rupând distanța, încă cu ochii închiși. Respirând greu, l-am îmbrățișat, așezându-mi capul pe pieptul lui. A ezitat mai multe momente decât m-aș fi așteptat, dar în cele din urmă m-a îmbrățișat cu brațele sale mari, plimbându-și palma pe spatele meu. Am simțit sărutul să în păr și modul neobișnuit în care mi-a absorbit tot mirosul parfumului dulceag ce-l emana corpul meu. 

-Știam că vei avea nevoie de asta, i-am spus șoptit. 

-Nu știam că voi primi asta, mi-a spus.

Am rămas așa câteva minute, până când am auzit clanța ușii. Știam că putea intra oricine, de la un pacient până la însuși House. Acest lucru m-a speriat, făcându-mă să mă retrag rapid din brațele lui Sam. M-am mirat când am văzut o femeie îmbrăcată într-o rochie înflorată intrând în micuța cameră de consultații. Era Mercer.  Chipul ei părea încărcat de o nervozitate acută, și în același timp, de o frică ce o putea vedea ascunsă bine în străfundul ochilor săi. 

-Pacientul ăla nou, pe care l-ați luat voi astăzi, nu răspunde în nici un fel la tratamentul pe care i-l dați. House la diagnosticat? 

Am dat negativ din cap, iar Mercer s-a întors să iasă pe ușă mormăind ceva de neînțeles. Am urmat-o, avându-l pe Sam în spatele meu. 

-Pentru numele lui Dumnezeu, House, când ai de gând să-ți diagnostichezi pacientul, când o să fie într-un sicriu? Am auzit-o pe Marcer țipând încă de pe hol. 

House nu s-a ridicat de la birou, nici măcar nu și-a ridicat privirea din hârtiile pe care le semna. Marcer a trântit ușa, deschizând-o foarte larg. Am privit în dreapta și am văzut-o pe mama lui Alaric. M-am speriat involuntar, gândindu-mă că aceea femeie minionă a auzit-o pe Mercer urlând în legătură cu posibila moare a propriului fiu. Mi-am mutat privirea când aceasta s-a intercalat cu a ei. Am intrat imediat în biroul lui House, simțindu-i prezența imediată a lui Sam în spatele meu. 

-Ce vrei? A întrebat House nonșalant. 

-Să-l scapi de moarte pe băiatul ăla, asta vreau! De ce nu te ocupi de caz? Fă naibii ceva! 

-Mă scuzi? A spus House calm. Sam, care sunt rezultatele analizelor. 

-Am descoperit niște bronhoree, și niște așa zise chisturi pe plămâni săi. 

House s-a ridicat îndreptându-se spre tabla pe care erau scrise deja câteva simptome ale lui Alaric. 

-Oare de ce nu m-am gândit la asta? Desigur, mama lui nu știu nimic de nici o răceală, dar se pare că totuși a existat una...

-Ce legătură are, House? A întrebat Marcer încă nervoasă. 

-Are abces pulmonar, a spus calm House. 

-E imposibil, are simptomele unui abces foarte avansat. Era sănătos azi-dimineață, după spusele mamei sale, a spus Marcer. 

-Probabil, altceva ce mai știi, Jess? 

-Ți-am spus să nu-mi mai spui așa! A tăcut un moment apoi a continuat. Nu răspunde la tratamentul tău, House. 

-Desigur că nu răspunde atâta timp cât nu e unul pentru un abces pulmonar. 

-Atunci tratează-l, la naiba! 

A fost ultimul strigăt al lui Marcer înainte să iasă afară din biroul lui House. Nu o mai văzusem niciodată atât de nervoasă, iritată, exasperată de-a dreptul. 

-Sam, ocupă-te de tratamentul lui, ai toate instrucțiunile pe birou, plus rețetele. 

Sam s-a îndreptat către birou și a luat toate hârtiile pe care le scrisese House, apoi ieși în liniște. Am rămas pe loc, privind când pe fereastră când l-a spatele lui House. S-a îndreptat ușor spre paratul de cafea, luând o cană de lângă. Avea bastonul în mână. 

-Ce s-a întâmplat? M-a întrebat privindu-mă cu același chip lipsit de expresie. De ce mă eviți?

-Nu o fac, de ce mă întrebi asta? 

-Adele, nu sunt prost și sunt în deajuns de deștept să-mi dau seama că toată ziua ai fugit de mine. 

Nu l-am putut privi. În schimb, mi-am mutat corpul către ieșire. Atunci l-am văzut pe Robert privindu-ne prin ușa de sticlă. Nu am putut rămâne așa, rotindu-mi rapid corpul. Am simțit cum mă izbesc de ceva, ceva cald și tare, ceva atât de familiar. Și-a aplecat capul spre mine, aproape lipindu-și buzele de urechea mea. 

-Ce ți-a spus Robert, Adele? 

-Nimic, asta este, că nu mi-a spus nimic, doar mi-a dat de înțeles ceva, am spus, retrăgându-mă de lângă trupul lui House. 

A tăcut, privindu-mă în continuarea cu cana sa roșie în mână. Nu a schițat nici o expresie, nu a făcut nici un gest, pur și simplu m-a lăsat să plec. M-a șocat acest lucru, făcându-mă să-mi întorc privirea când era deja pe hol. L-am observat pe Robert că mă privea insistent, dar nu mi-a păsat. Am luat liftul și am coborât. Când am ieșit pe ușa spitalului, ploaia începuse. Fiecare picătură de apă se prelingea în fața mea, am ezitat, am făcut un pas în ploaie, apoi doi. Am închis ochii, și la fel de rapid o mână m-a tras înapoi înăuntru. Îmi părea cunoscută, era caldă și mirosea a mosc ud. 

După o sută de ani am pus și eu continuarea. Sper să vă placă.