Iubind un medic

Se întâmplă

Zilele au trecut repede, una după alta, într-un șir perfect conturat. House își revenise, iar leziunile provocate de accident dispăruseră mai repede decât se așteptau medicii. Era mult mai fericit, sau mai mulțumit, după ce Marcer a început să-i dea morfină, după bunul său plac. Nimeni nu-l vizitase, iar eu ocoleam mereu salonul său. Rămăsese de-a dreptul singur.

Sam nu-mi mai vorbea. Dacă putea să tacă în tot timpul ăsta, ar fi fost fericit. Era crispat de fiecare dată în care era nevoit să-mi dea fișa unui pacient, sau să vorbim despre cazul lui lui Marc. Nimic nu se schimbase cu el, era exact la fel. Continua să aibă anumite crize, dar erau rare și controlate. Nu i-am mai luat sub supraveghere cazul, cel puțin până ce House avea să revină la locul de muncă. Trecuseră două săptămâni, două săptămâni al naibii de ciudate.

Deși mă ascundeam mereu, căutând să petrec cât mai mult timp în salonașul mic pentru consultați, alături de zeci de pacienți mai mult sau mai puțin bolnavi, nu mă puteam abține în nici un fel. De fiecare dată când terminam, mă propteam în fața salonului său și priveam în gol, fără rost.  Îi priveam patul, apoi bătăile ritmice ale inimii numărate de către aparat, iar apoi fiecare picătură de morfină care-i curgea în vene din perfuzie.  Dormea adesea la ora aia, iar chestia asta mă bucura enorm.  E de tot râsul ceea ce fac, dar inima-m tresălta de fericire de fiecare dată în care îi vedeam corpul relaxându-se sub încărcătura de morfină ce-i intra ușor în sânge.

Mintea îmi scâncea sub plăcerea tâmpită de al privi. Avusesem două săptămâni în care am încercat să-mi clarific gândurile punându-le cap la cap, pe cât posibil. Nu-mi era ușor, niciodată nu-mi fusese. Aveam 23 de ani și simțeam ceva ciudat în interiorul meu. Îmi zgâria sufletul, mi-l fărâmița și-l făcea să se unească la loc. Nu puteam face nimic, nu puteam explica ceva, cel puțin nu într-un mod logic. Lucrurile mă copleșeau, mă scufundau în durere și mă făceau să mă înec, la nesfârșit.

Serios, nu-l cunoșteam, nu știam cine e, dar știam că nu merită. Știam cum era să te îndrăgostești, trecusem prin asta de câteva ori. Ce simțeam eu acum nu era ceva ce se putea definii prin acel sentiment, sau mai știu eu cum, sau cel puțin nu putea fi asta. „Adele, ești tâmpită? Îl cunoști de o lună, pentru numele lui Dumnezeu.” Mă mustram singură, iar și iar, căutând o scuză, căutând ceva ce m-ar putea face să plec din fața acelui salon, să nu mai văd nimic, să-mi închid ochii și inima. Dar nu mă puteam clinti din loc, nu o puteam face, în nici una dintre acele zile.

Marcer mă observase și asta mă omora. Mă privea cu ochii ei ageri din cealaltă parte a holului. Îi simțeam privirea în ceafă, de fiecare dată, înghețându-mă, făcându-mă să tremur. Știa, iar asta mă distrugea. Mă putea concedia, oricând, după bunul ei plac, cred că de asta îmi era cel mai frică. Îi simțeam zâmbetul superior în spate, curgând ca un izvor de pe gât pe coloana mea. Îmi era atât de rușine încât îmi venea să o iau la goană spre ieșire și să nu mă mai întorc în spital a doua zi. Cu toate astea, o făceam, continuam să vin la muncă, să-mi pierd în fiecare seară timpul stând și privind spre un bărbat necunoscut pentru mine, a cărui caracter mă atrăgea ca un magnet.

Astfel am făcut timp de două săptămâni, aproape zilnic. Își revenise complet într-o vineri, era 23 august. L-am privit și de această dată cum se pregătea să iasă din salon, îmbrăcat cu haine de stradă, cu o geantă pe umăr și cu tradiționalul său baston în mâna dreaptă. Am privit-o pe Marcer dându-i o rețetă, iritată fiind probabil de conținutul acesteia.

-Ai aici câteva tuburi de Vicodin, îți ajung luna asta dacă le bei echilibrat.

-Știi foarte bine că nu o voi face, să fim serioși.

Am râs, auzind frântura de conversație dintre cei doi, semnând pentru câteva rețete pentru niște bătrâni. Mi-am ridicat privirea când am auzit ușa din sticlă deschizându-se. Pentru o fracțiune de secundă am crezut că mă privea. Și-a mutat privirea în jur, ascultând-o pe Marcer, izbutind să înțeleagă ceva din acea conversație goală. Și-a oprit privirea spre mine, lăsându-și bărbia în jos și zâmbind, apoi ridicând-o ca și cum era mândru de ceva. Mi-am mutat privirea, încercând să o evit pe a lui.

-Jess, am înțeles, bine. Nu sunt prost, și aud bine.

Marcer și-a dat ochii peste cap spunând un „Bine” printre dinți. Se îndepărta către biroul ei, călcând apăsat și cu pași mari. Am tras cu ochiul la House care își lăsase geanta jos, în fața mini-farmaciei de pe hol. Își lua mult prea doritele pastile, îndesându-le în geantă imediat după, neuitând să-și arunce în gură câteva, pentru eventualitatea în care aveau să-i reapară durerile.

-Mulțumesc, mi-a spus.

Mi-am ridicat privirea din foi și l-am văzut exact în fața mea, lăsându-și greutatea pe bastonul închis la culoare.  M-am panicat, dându-mă înapoi cu un pas și întrebând sceptică:

-Pentru ce?

-Pentru că mi-ai dat morfină când aveam cea mai mare nevoie de ea, mi-a spus.

-Știu, am spus rotindu-mă pe călcâie, îndepărtându-mă de el.

Nu am reușit să fac nici măcar doi pași, căci o mână caldă mă trăgea înapoi, strângându-mi încheietura. M-am rotit pe călcâie, încercând să scap din strânsoarea sa, privind temătoare către încheietura mea care se albise. Nu voia să-mi dea drumul, iar eu tot ce am făcut era să-l privesc.

-Nu știi nimic, mi-a spus.

-Știu mai multe decât crezi. Știu să văd durerea în oameni, doar privindu-i, i-am răspuns sec.

I-am simțit mâna alunecându-i întra mea, și strângând-o. Îi simțeam degetele calde căutându-și loc între ale mele. L-am privit, dându-mă înapoi și trăgându-mi cât am putut de tare mâna. Nu-l înțelegeam, și nu știam ce face.  Și-a aplecat capul spre urechea mea, respirând încet, mi-a șoptit clar:

-Știu că erai în fiecare zi în fața salonului, nu dormeam. Știu că ai văzut ceva în ziua accidentului. Vreau doar să știu ce.

S-a retras privindu-mă cu același chip inert. Nici un sentiment nu-i străpungea privirea, iar zâmbetul șăgalnic nu mai apărea și de această dată. Am tăcut, privind mirată spre el, căutând să înțeleg ceva. Ce-și dorea, de fapt? Simțeam cum Marcer mă privea de undeva, sau cum asistentele își opriră orice activitate doar pentru a ne privi. Mă simțeam stânjenit.

M-am rotit încă o dată pe călcâie, de această dată îndreptându-mă spre biroul lui House, fără ca cineva să mă oprească. Am deschis ușa de sticlă, dându-mi jos halatul alb și îndreptându-mă spre sacoul și geanta aruncate pe spătarul canapelei. Era aproape 7, deci cred că-mi puteam permite să plec puțin mai repede de la muncă.

Am coborât cu liftul, ieșind din el val-vârtej spre ieșire. Îmi căutam cheile în geantă când m-am ciocnit de Sam, zâmbindu-i, i-am cerut scuze și am trecut mai departe. Deschizând mașina mi-am aruncat geanta pe bancheta din dreapta. Am pornit mașina, demarând din parcarea spitalului. Traficul era liniștit, șoseaua fiind în mare parte lipsită de automobile.

Am ajuns acasă repede, soarele încă arzând destul de puternic la ora aia. Era 7 fix. Am intrat în casă, gândul meu fiind doar la ce se întâmplase cu House astăzi. M-am dus direct în baie, privindu-mi fața în oglinda mică de pe perete. Aveam  cearcăne, ochii îmi erau roșii, gata să explodeze în plâns. Erau semne clare că nu dormisem bine în ultimele câteva zile. Eram stresată, îmi era frică și confuză. House e un om ciudat, cu un caracter complicat care mă face să cred nu voi găsi nicăieri unul care ar putea să-i semene. Eram sigură de asta. House nu era cine credeam eu că e, sub masca sa de nepăsare se află altceva, ceva necunoscut de nimeni până acum. Îl speria gândul că eu puteam vedea acel ceva, îl speria gândul că eu nu eram o simplă femeie care îl privea ciudat. Știa asta, simțea asta de fiecare dată. Iar eu simțeam la fel.

Apa curgea haotic în cadă, umplând-o încetul cu încetul. M-am dezbrăcat, privindu-mi fiecare părticică a corpului, dorindu-mi ca acesta să fie singurul care m-ar putea controla, și că sufletul încărcat de sentimente nu ar mai exista. Apa a făcut contact cu pielea mea rece. Reticentă, m-am scufundat în ea, precum m-aș scufunda în adâncurile sufletului meu sumbru.