Iubind un medic

„O să fie bine, orice s-ar întâmpla"

Am dus-o la un alt spital, nu voiam să ne vadă nimeni în starea în care ne aflam amândoi. Mi-am luat liber pentru toată ziua, deși Mercer nu era deloc binevoitoare astăzi. Am luat în brațe și am dus-o în mașină târându-mi piciorul ce-mi pusa de durere. S-a oprit din plâns privind în gol. Își mângâia neîncetat abdomenul și o simțeam panicată. I-am luat mâna într-a mea și am privit-o pentru câteva secunde. Tremura. Nu știam ce să fac, îmi era atât de greu să o privesc acum, în starea în care se afla. 

-O să fie bine, serios, chiar o să fie bine, orice s-ar întâmpla. Eu sunt aici, ok? Să nu mă mai dai niciodată la o parte, bine? 

M-a privit prelung și a dat ușor din cap, înghițându-și lacrimile. Am călcat pedala de accelerație până în podea și am făcut câteva viraje neregulamentare. Când am ajuns în fața spitalului am cerut o targă și i-am explicat unei asistente ce se întâmplase. Spre fericirea mea nu mă recunoscuse nimeni, înafara unui bărbat ce mă striga în continuu. L-am ignorat fără să mă întorc. Nu am putut intra cu ea în cabinetul ginecologului iar lucrul ăsta m-a îngrijorat și mai rău. M-am așezat pe un scaun și mi-am privit pantofii în continuu. Simțeam cum îmi explodează capul și îmi tremură până și părul.

-E soția ta? M-a întrebat o voce subțire ce nu o cunoșteam. 

Mi-am ridicat privirea și am văzut o asistentă de vreo patruzeci de ani privindu-mă. S-a așezat pe scaunul de lângă mine și mi-a atins ușor umărul. Am scuturat din cap aproape insesizabil, privind în continuare podeaua. Nu puteam vorbi. 

-Ești bine, House? M-a întrebat imediat.

-De unde știi cine sunt? 

A zâmbit, privindu-mă încă cu o oarecare compasiune. Mi-am mutat privirea imediat și am lăsat-o în pace. Nu eram bine, adică, era evident. Dar ce s-ar face oamenii de genul dacă nu ar pune întrebări stupide. 

-Am trecut și eu prin asta, House. Cu toate astea, nu credeam vreodată cu tu ai putea fi tată. 

M-am panicat la auzul cuvintelor ei. Eu nu puteam fi tată, eu nu pot să fiu un om bun, cum naiba să fiu un tată bun? Îmi e imposibil să cresc un copil. Nu înțeleg cum se ajunse atât de departe. O voiam pe Adele dar nu voiam o familie. Sau poate voiam? Nu îmi era clar absolut nimic, nu știam ce vreau și ce nu vreau. Nici măcar nu știu ce să fac. 

-House, trebuie să fi avut un avort spontan, îmi pare rău.

-Nu, nu a fost avort spontan, persoană pe care nici măcar nu o cunosc. Sunt doctor, cunosc și eu un avort spontan. Nu am găsit fătul, bine? Nu l-a eliminat. Are sângerări, sângerări groaznice. 

-Și eu am suferit de asta, House, știu ce înseamnă să pierd un copil, înțelegi?

-Înțeleg dar nu-mi pasă! Adele nu a pierdut copilul. 

-Doar știi că într-acolo se îndreaptă lucrurile. Nu va duce sarcina la capăt, mi-a spus privindu-mă. 

-De ce naiba stai aici și-mi spui mie cum o să-mi pierd primul și unicul meu copil? Nu ai nimic altceva de făcut, serios? Da, sunt conștient, știu. Știu că s-ar putea să intru acolo și să o văd plângând și suferind și să vreau să devin orb pe loc, bine? Știu toate astea, nu par un om prost și nici nu sunt. Te rog, doar lasă-mă să diger toate astea. Doar lasă-mă. 

A vrut să deschidă gura și să spună ceva, dar am întrerupt-o brusc. 

-Te rog, doar lasă-mă să înțeleg ce se întâmplă, bine? 

S-a ridicat și a plecat privind înapoi. Am rămas acolo pentru încă o jumătate de oră, privind în gol și încercând să-mi pun ordine în gânduri și să înțeleg ce se întâmplă, de fapt.  Voiam să fiu lângă ea și să o iau de mână, să știe că sunt aici și că i-am promis ceva realizabil. Apariția medicului m-a trezit din transă și m-a făcut să mă ridic brusc. 

-Hei, doctore. Hei! Sunt aici, la naiba, nu te mai preface că nu mă vezi. 

-Da, cu ce vă pot ajuta? M-a întrebat cu un zâmbet tâmp pe chip. 

-Adele, Adele Sharon a venit cu mine aici. Adică, înțelegi ce vreau să spun...

-E copilul tău? M-a întrebat cu ochii lui mari și plini de compasiune. 

Am dat din cap, încercând să-mi feresc privirea. Doctorul a zâmbit puțin și m-a privit prelung. Îmi era teamă de ce ar putea să spună, de ce s-ar fi putut întâmpla cu ea și mă gândeam în continuu la ideea de a avea cancer. Era posibil, la fel de posibil ca și un avort spontan. 

-Nu a pierdut copilul, dar este posibil să o facă. Are o complicație rară numită placenta previa, cred că ai auzit de ea. Momentan sângerările s-au oprit, este un semn bun din punct de vedere medical. E însărcinată în aproape zece săptămâni, încă e devreme. Complicația asta se poate diminua până la sfârșitul sarcinii, dacă nu, va trebui să nască prematur, pentru a salva copilul. S-a oprit, oftând. Există o altă problemă. Mama are probleme cu imunitatea și se simte rău. După cum arată a pierdut mult sânge. Are nevoie de câteva transfuzii și câteva zile, poate două săptămâni în care trebuie să fie internată. Nu mă pot pronunța, nu știu ce se va întâmpla pe parcurs. Momentan este relativ bine. 

-Mulțumesc, doctore. Mulțumesc. 

M-a privit și a zâmbit îndepărtându-se. Am intrat ușor în cabinet și am privit-o din ușă pentru câteva momente. M-a văzut și a zâmbit ușor, simțind o oarecare eliberare. Și eu o simțisem, aerul nu mai părea atât de dens, vedeam lucrurile mai clar. Mă simțeam mai bine. M-am apropiat de patul ei și mi-am tras un scaun lângă căpătâiul eu. A întins mâna și i-am strâns-o ușor, aplecându-mă spre fruntea ei rece. Era palidă ca ceara și cu ochii umflați de plâns. I-am sărutat fruntea, privind-o pentru câteva clipe. Mirosea a pastile și a spital și părea panicată. 

-Totul e bine, ți-am spus, totul va fi bine orice ar fi. 

-House, sunt... sunt mamă, înțelegi lucrul ăsta? Port un copil în pântece, un copil ce are sângele meu în vene, un copil ce-ți seamănă. Port o ființă umană a cărui tată ești tu, înțelegi asta?

Am dat din cap, fiindu-mi imposibil să-i răspund. I-am strâns mâna și mi-al lăsat capul pe pieptul ei, suspinând. Nu mi-am dat seama când am făcut-o, nu mi-am dat seama că întregul meu organism dorea această eliberare tâmpită. Mi-a sărutat încet părul și mi l-a mângâiat cu grijă. Mâna ei rece mă făcea să mă calmez și să simt o eliberare profundă în întregul meu corp. Dumnezeule, ce m-aș fi făcut fără ea? Ce aș fi făcut știindu-mi copilul mort? Ce am fi făcut amândoi dacă l-am fi pierdut? Ce aș fi făcut eu dacă aș fi pierdut-o pe ea, unde aș fi fost acum? Nu-mi puteam imagina o durere mai mare decât asta. Nu-mi puteam imagina durerea la adevărata ei intensitate. Mă termina, mă rodea în interior ideea. Nu o puteam pierde, nu iar, niciodată. Ea era greșeala mea preferată,cea mai bună din toată viața mea. Nu-și putea bate joc de mine destinul, nu o putea fura atât de ușor. Lanțurile cu care suntem legați noi doi nu pot fi rupte atât de ușor. Simțeam cum cad cu ea de mână de pe zidul uriaș pe care mă cățărase. Însă, nu-mi mai păsa. Nu mai simțeam nici o durere. Îi simțeam mâna în părul meu și parfumul amestecat cu așternuturile de spital și cu mirosul metalic al sângelui metalic. Mi-am ridicat privirea către tavan, lăsând-o să-mi atingă gâtul. 

Am ajutat-o să-și ridice capul, așezând-o mai bine pe acele perne tari. M-am aplecat deasupra feței ei și am sărutat-o ușor, fiindu-mi frică parcă să nu o sparg sub greutatea capului meu. Era ca o păpușă de porțelan, superbă dar fragilă. Și era... era în totalitate a mea. Simțeam cum sângele îmi izbucnește în vene și inima mi se distruge sub milioane de bătăi. Am privit-o fix în ochii, dincolo de albastrul lor am văzut un suflet ce mă iubea, un suflet ce eram dator să-l iubesc. Mi-am înghițit teama și tremurul vocii, șoptind precum un câine rănit ce se întorcea la stăpânul lui

-Te iubesc, te iubesc. Să nu pleci niciodată. 

Mulțumesc pentru atenție. Cred că vor mai urma două capitole si un epilog, deși nu sunt sigură. Mulțumesc pentru că încă mai citiți asta!