Iubind un medic

Gânduri reci, inimă caldă

Nu m-am domesticit prea repede, știam că îmi era imposibil. Speram din tot sufletul să fie el, și nici măcar nu știam de ce. Pur și simplu mă așteptam ca moscul acela să fie parfumul lui. Speram. Era în firea mea să-mi imaginez că venise după mine, să-mi explice ceva, sau pur și simplu să ne certăm, sau orice altceva. Voiam doar să știu că el era acolo, ținându-mă strâns de mână și trăgându-mă înapoi în clinică. Am închis ochii înainte să-mi rotesc trupul spre el, lăsând fiecare picătură de apă să treacă din păr pe frunte și apoi pe întreaga față. Ploaia torențială îmi făcuse părul ud ca al unui câine. 

Nu am deschis ochii, nu auzeam nimic în jur, nimic măcar recepționera nu era acolo vorbind sau zguduind un teanc de documente ca de obicei. Și apoi mi-am dat seama că era destul de târziu. Se făcea schimbul de tură, deci era imposibil să fie mai devreme de 21:00. Atunci știam că nu-mi mai putea frică de nimic. Sau poate jenă... nu puteam diferenția cele două trăiri, acum. Mi-am rotit trupul și am deschis încet ochii ridicându-mi capul pentru a-l putea vedea mai bine. 

Era la fel de înalt, cu același chip lipsit de expresie, palid. Avea ochii injectați, roșii. Știam că băuse iar prea multe pastile de-odată. Avea bastonul în mână, sprijinindu-se de el, aplecându-și ușor trupul în partea dreaptă. Știam că era neliniștit, privindu-mă cu fața la câțiva centimetri de a mea. Îi vedeam iar fiecare pată de culoare gri din iris, fiecare cută a gulerului său, amintindu-mi că azi-dimineață nici nu mă gândisem să-i calc hainele. Încă îi simțeam căldura în mâna mea strângă, încă îl simțeam trăgându-mă mai aproape de el. Mirosea a mosc, ca întotdeauna. Poate mă îndrăgostisem într-un fel de parfumul ăla. Era normal, mie mi se părea normal. Tăcea și respira greu. 

Am vrut să deschid gura și să vorbesc, dar ochii mi s-au oprit în spatele său, privind peste umăr. Mercer încă era în biroul ei. Femeia asta chiar pleca ultima din clinică. Știam că nu voia să spună nimic din cauza prezenței ei, dar cu toate astea, nu înțelegeam de ce nu voia să plecăm.  Îl imploram din priviri să spună ceva, orice, doar să-i aud vocea melodioasă, să-i simt buzele lângă urechea mea. Și atunci am simțit cum m-a tras iar de mână, făcând semn către lift. Am intrat amândoi aproape simultan în micuțul lift. Nu am încetat să-l privesc nedumerită. 

-Ce e? M-a întrebat ironic. 

-Ce e? Ce vrei? Mi s-a terminat tura, pot să plec, să știi. 

-Și cu ce ai de gând să pleci, sau ai uitat că ai venit cu mine pe motocicletă azi-dimineață? 

Fir-ar. Uitasem complet de lucrul ăsta. Uitasem că nu am cu ce să mă întorc acasă în seara asta, pentru că acceptasem călătoria aia stupidă cu motocicleta. Mi-am mutat privirea de la chipul lui, observând cum buzele i se curbau într-un mic zâmbet. Iubeam zâmbetul ăla. 

-Ai de gând să vorbim, sau de ce mă tragi iar în biroul tău? 

-Cine a spus că vom merge în biroul meu? 

Nu i-am înțeles întrebarea. Când ușile liftului s-au deschis, mi-am dat seama ce însemnau ele, de fapt. 

-Mergem pe acoperiș în timpul ploii ăsteia!? Ești nebun de legat, House! 

-Spune-mi ceva ce nu știam, și apropo, este un loc acoperit acolo. 

Am tăcut, lăsându-mă trasă de el pe puținele scări care au rămas de urcat până pe acoperiș. Nu știam ce vrea să facă, sau poate da. Poate voia doar un loc liniștit în care să putem vorbii. Cu toate astea, nu voia să mă ducă acasă, să putem vorbii acolo. Poate îi era frică de faptul că aș fi vrut să-l dau afară din casă. Bine, mă gândeam la asta, dar nu cred că aș fi fost în stare. Văzându-l la ușa mea, probabil m-aș fi bucurat mai mult să-l trag înăuntru decât să-l dau afară.