Iubind un medic

Împreună

Am intrat într-un salon alb în care tot ce se auzea era zgomotul aparatelor care îi țineau inima acelui bărbat într-un ritm constant. Am privit patul în care se afla un bărbat tuns extrem de scurt. Dormita. Buzele îi erau curbate într-un zâmbet, asta făcându-mă să cred că se simțea bine. House era lângă el, adăugându-i ceva în perfuzie cu o seringă mică. Nu s-a întors atunci când eu am apărut în dreapta sa. Știam că era indiferent, și presupuneam că îmi voi lua rămas bun de la discuțiile cu el. Avea aceiași față neutră, privind spre patul pacientului. Am tăcut și m-am așezat pe scaunul din partea cealaltă a patului. 

- Îl cheamă Marc, a spus House pe neașteptate. Trebuia să-l sedez, se mișca în toate direcțiile. Ceva e în neregulă cu bărbatul ăsta. Nu are simptome de cancer, cel puțin așa cred. Ar trebui să-i facem mai multe analize, și încă un R.M.N. 

Mi-a spus toate astea privind bărbatul care respira neregulat. Nu s-a sinchisit să mă privească, iar eu chiar începeam iar să mă holbez la el. Era la fel de neutru ca o stâncă. Am dat aprobator din cap, în speranța că mă va privii măcar pentru atât. Mi-am întors capul spre geam, privind norii de ploaie care se adunau deasupra spitalului. 

Zgomotul asurzitor al aparatelor m-a făcut să-mi schimb instantaneu atenția spre bărbatul care se zvârcolea în fața mea. 

- Are o criză. Am nevoie de oxigen, acum, a strigat House privindu-mă. 

M-am întins în spatele dulapului după masca de oxigen, și i-am pus-o bărbatului pe față. A deschis ochii privindu-mă, apoi rotindu-și privirea spre House care stătea aplecat deasupra lui. I-am văzut ochii de un verde atât de deschis, încât dădea într-o nuanță de gri. Nu a durat mult până ce respirația sa a devenit din nou regulată, House dându-i masca jos. 

- Mulțumesc, a spus bărbatul printre dinți, încercând să fie auzit. 

L-am privit zâmbindu-i. House s-a așezat pe scaun, privind cu atenție perfuzia bărbatului. 

- Ceva e neobișnuit. Are alergie la analgezice, s-ar putea să aibă alergie și la unele medicamente pentru aparatul respirator. Trebuie să începem un tratament, cred că ampicilina ar fii o soluție, cel puțin de moment. 

L-am privit, iar buzele mele nu au fost în stare nici măcar să-i spună un „bine”. M-am ridicat, dând să ies afară, dar vocea lui House m-a oprit. 

- Spune-i lui Sam, se va ocupa el de analize, iar tu vei face rețeta aia. 

Am ieșit, gândindu-mă dacă Sam ar mai putea fi în salonul de consultații. Întra colo m-am îndreptat, ocolind o bătrânică în scaun cu rotile. Fără să-mi dau seama, o femeie roșcată mă striga frenetic din spate.

- Doamnă doctor, vă rog, stați ! 

M-am învârtit iar un corp s-a ciocnit de al meu, împingându-mă câțiva centimetri în spate. 

- Îmi pare rău, îmi pare nespus de rău, mi-a spus femeia tunsă scurt. 

Nu este nimic, cu ce vă pot ajuta ? am întrebat eu amabil.

- Eu sunt Samanta Patrik, soția lui Marc, bărbatul care tocmai l-ați vizitat. M-a privit cu ochii ei ca jarul stins. Voiam doar să vă întreb... M-Marc este bine ? M-a întrebat femeia bâlbâindu-se. 

Am privit-o, gândindu-mă ce i-aș putea răspunde. Nu voiam să o descurajez, dar adevărul mi-a ieșit mult prea repede pe gură. 

- Nu știm momentan ce are. Simptomele sale sun diferite, mai trebuie să-i facem câteva analize. E mai bine, pot spune, acum.

Femeia m-a privit tristă și a dat din cap rotindu-se spre geamul care dădea în salonul soțului ei. House nu mai era acolo, cel puțin eu nu-l vedeam. Am deschis ușa camerei de consultați și am intrat încet. 

- Scuzați-mă, Dr. Morgan, putem vorbii puțin ? am întrebat eu încet.

- Cu siguranță, a spus Sam îndreptându-se spre mine. 

Am ieșit amândoi pe hol, închizând ușor ușa în spatele nostru. 

- E vorba despre cazul nou. House a spus să mai faci tu câteva analize și un R.M.N pentru Marc Patrik. Eu mă voi ocupa de rețetă, House îi dă niște ampicilină, ca tratament provizoriu. A făcut o criză acum cinci minute.

Sam m-a privit tăcut, gândindu-se la ceva.

- Mă voi ocupa imediat ce termin consultațiile, stai liniștită.

I-am zâmbit și m-am îndreptat spre biroul lui House. Era acolo, întins pe canapea, privind spre tavan cu brațele susținându-și capul. Am intrat așezându-mă pe unul din scaunele din fața biroului său.

- Ce facem ? am întrebat eu exact așa cum o făcuse Sam acum câteva zile.

- Așteptăm, a spus House rotindu-și capul spre mine. Nu toate cazurile se rezolvă într-o zi. 

- Știu asta. Am tăcut câteva momente apoi am adăugat: Și, îmi pare rău pentru ieri. 

- Chiar nu ai de ce să-ți ceri scuze, nu m-ai înjurat, nu mi-ai făcut nici un rău. Suntem colegi, asta e, vom lucra împreună.

Am vrut să mai spun ceva, dar urletul unei femei care tocmai trântea ușa biroului m-a oprit. Era Dr. Marcer.

- House! House, pentru numele lui Dumnezeu, cu ce l-ai sedat pe pacientul tău ? A făcut iar o criză, sau nu am înțeles eu bine ? 

House s-a ridicat în șezut privind-o pe Dr. Marcer, care acum era roșie de furie. 

- E alergic, nu am știut asta. I-am dat doar un analgezic, ce-i rău în asta ? Jess, e pacientul meu, îl tratez cu ce vreau eu. 

- Serios ? E spitalul meu House, sunt și pacienții mei. Nu vreau să-mi ucizi pacienții! A strigat Dr. Marcer îndeajuns de mult încât să o audă tot orașul. 

- Nu o să moară prea curând, îți garantez asta. 

Dr. Marcer l-a privit apoi și-a dat ochii peste cap, întorcându-se să plece. L-am privit pe House și l-al întrebat aproape fără sa-mi dau seama: 

- Voi vă certați zilnic ? 

- Nu ne certăm, doar că eu mereu trebuie să îi explic de ce am dreptate. Mă rog, e aproape 19, poți să pleci acasă dacă vrei. Eu mai rămân aici, poate se trezește Marc. 

M-am gândit o fracțiune de secundă dacă să plec sau nu, iar ideea m-a făcut să tresar. Nu știu de ce, dar am spus aproape incontrolabil: 

- Rămân și eu. 

House m-a privit, buzele sale curbându-se într-un zâmbet aproape neobservabil. S-a ridicat de pe canapea, luându-și bastonul și a deschis ușa mică din sticlă. Tot ce am auzit din urma lui a fost un „Bine”, spus foarte încet.