Iubind un medic

Epilog

-Și apoi? Ce s-a întâmplat cu Adele? Aud vocea unui stagiar cu ochelari mult prea mari pentru constituția feței sale.

-Aceasta este o altă poveste, ma spus eu înghițind cu greu ultima gură de cafea.

Nu s-a întâmplat nici un fel de minune dumnezeiască sau ceva de genul ăsta. Speranța pe care eu am pierdut-o și în care toți ceilalți credeau, chiar exista. Când am coborât de pe acoperiș, starea ei se stabilizase. N-aș fi crezut că unul dintre doctorii ăștia mediocri ar fi reușit asta, dar au reușit. Moartea clinică era, de altfel, linia subțire dintre moarte și viață. Din fericire, organismul ei alesese viața. Nu m-am gândit niciodată dacă pentru mine sau dacă pentru copilul nostru. Nu m-am bucurat atunci, eram încă într-o stare groaznică. Imaginați-vă doar că fusesem la un pas să mă sinucid. Sam era extrem de fericit, până și Mercer zâmbea și era mulțumită. Probabil Robert aflase înaintea mea.

Mă durea tot corpul și tremuram în continuu. Fusesem la un pas să o pierd și eram mai mult decât sigur că viața mea avea să se schimbe dramatic. Nu-mi amintesc ce am mai făcut atunci, doar că am intrat în salonul ei pe ascuns și am adormit într-un colț întunecat din care o puteam supraveghea fără să mă vadă nimeni. Respira ritmic, cu masca pentru oxigen pe față. Bătăile inimii îi erau regulate. Nu știa nimeni când avea să se trezească. Putea să se trezească astăzi, mâine, peste o lună sau peste un an. Dacă nu se trezea în intervalul ăsta, problemele se înrăutățeau.

-Dar acum? S-a trezit, nu-i așa? Mă întreabă o fată îmbrăcată într-o rochie înflorată.

-Acum este primul doctor din echipa mea, dar asta este o altă poveste...

-Ne spui mereu că există o altă poveste, câte ai de gând să ne spui? M-a întrebat același băiat de mai devreme.

-Una ce le va cuprinde pe aproape toate.

S-a trezit după două luni, iar primul lucru pe care mi l-a spus a fost „Copilul? Copilul trăiețe?". Eram prea fericit să mă mai gândesc că nu-i păsa deloc de mine. Bine, poate sunt puțin egoist, dar vă rog, nu-ți vezi iubirea vieți două luni și tu întrebi de copil? Ok, ok, nu mă mai priviți așa, am și eu orgoliul meu. I-am adus copilul iar ea, fără să clipească l-a îmbrățișat. Fie vorba între noi, n-am văzut-o niciodată mai liniștită, că fericită am văzut-o, la nuntă.

-Micuțul Nathaniel-Anthony House, o să se facă un bărbat mare și frumos care o să semene cu taică-său. Deja are ochii tăi, vezi?

-Băieții seamănă cu mamele, orice ai spune. Și da, are niște ochi superbi. Hei micuțule, vii și la mine puțin?

Adele a început să râdă în timp ce eu mă chinuiam să-l așez într-o poziție confortabilă în brațele mele. Scaunul era destul de incomod. Toată lumea ne privea foarte ciudat. Eram fericiți iar chestia asta se vedea chiar dacă zâmbeam sau nu. Când în sfârșit am plecat din spital, Sam mi-a strâns mâna și mi-a mulțumit pentru că nu am lăsat-o să moară, de parcă am făcut eu ceva.

-Mă voi ține de promisiune, i-am spus imediat după ce l-am botezat pe Nate.

-Cu ce anume? M-a întrebat suspicioasă.

-Am găsit un apartament în Boston, plecăm luni dimineață. Am convins chiar și un spital să deschidă o secție de diagnosticare. O să o luăm de la capăt acolo.