Iubind un medic

Un geniu neînțeles

Am deschis ușa mică din sticlă, simțindu-l pe House în spatele meu, suflându-mi în ceafă. Era o agitație de nedescris în salonul lui Marc, unde altădată se auzea doar zgomotul făcut de bătăile inimii lui. Două asistente încercau să-l țină țintuit de pat, iar o a treia să-i dea un sedativ. Soția sa plângea într-un colț al camerei, țipând și lăsându-se pe podea, rezemată de perete. Am privit în jur, șocată, în timp ce House a trecut val-vârtej pe lângă mine, aruncându-și bastonul într-un colț al dulapului cu pastile. 

-La naiba cu băiatul ăsta, a spus House îndreptându-se spre patul lui Marc. 

Am făcut un pas înainte, privind atent tot ce încerca să facă. Asistentele s-au distanțat de pat, lăsându-l pe House să-l prindă pe bărbat de umeri aproape dezgoliți și urlând. 

-Nu te-am adus aici ca să demonstrez că ești nebun, deci nu vreau să faci pe nebunul. 

Am făcut ochii mari, încremenind lângă patul lui Marc. Se calmase. Nu-mi venea să cred, nebunul se potolise. Îl privea pe House, atât de aproape, încât puteai să juri că frunțile lor se atingeau. Asistentele au ieșit încet din salon, trăgând-o cu ele și pe Samanta, care încă plângea. Marc s-a scurs printre mâinile doctorului, trântindu-și ușor capul pe pernă. House a tras haotic sertarul de lângă pat, scoțând din el o seringă plină cu un lichid incolor, și i l-a adăugat în perfuzie. A făcut doi pași privindu-mă, apoi și-a luat bastonul și a trecut pe lângă mine la fel de repede. 

-Ce a fost asta? am întrebat eu derutată. 

-Am avut dreptate. Nu este nebun. Are SIDA. 

-Poftim? Am spus eu aproape alergând pe hol după House. 

Nu s-a oprit din mers, și nici nu s-a sinchisit să mă asculte, probabil. Am rămas în mijlocul holului, privindu-l cum intră în biroul său. Doctori roiau pe lângă mine, intrând și ieșind din birourile lor. Am luat dosarul cu consultații de la recepție, și m-am îndreptat direct spre camera de consultații. Era aproape 17:00 când am primit primul pacient. 

Îi promisese-m lui Sam că voi ieși cu el, dar dispoziția cel mai probabil nu-mi permitea asta. M-am gândit și m-am răzgândit, și tot nu am ajuns la o concluzie clară. Până la urmă cu ce ar strica o cină cu un coleg de muncă, nu? Mi-am terminat treaba mai repede decât mă așteptam, ora 18:30 instaurându-se ușor pe ceasul electronic de pe perete. Am ieșit buimacă din salon, îndreptându-mă spre biroul lui House, unde îmi lăsasem sacoul și geanta. 

-Adele, hei, sunt aici. L-am auzit pe Sam strigând.

M-am rotit pe călcâie, luându-mi zâmbetul meu tâmp pe față.

-Hei, Sam. S-a întâmplat ceva?

-Nu, nu, a spus el mutându-se de pe un picior pe altul. Voiam să te întreb dacă ai terminat treaba... și dacă întâlnirea aia mai este valabilă. 

M-am sinchisit, mutându-mi privirea pe podeaua proaspăt spălată. „Nu e nimic rău în asta, amintește-ți”, îmi repetam în cap de un milion de ori. Mi-am ridicat privirea spre ochii săi verzi, privindu-i adânc. 

-Da sigur, de ce nu ? Am spus eu râzând. 

A chicotit, vizibil fericit de răspunsul meu destul de sec. Am zâmbit la rându-mi, aranjându-mi bine mâinile în buzunarele halatului alb. 

-Perfect, te iau la 9, e bine?

Am dat din cap aprobator, lăsându-l să plece fericit. Am continuat să merg spre biroul lui House, deschizând ușor ușa. Nu era acolo, probabil era plecat deja. Cu atât mai bine, măcar nu mai trebuia să mă enervez că nu-mi răspunde la întrebări, sau dacă o face, îmi răspunde sec, și sictirit. Mi-am luat geanta de pe canapea și sacoul din cuier, încercând să deschid ușa biroului cu spatele. La fel de rapid am ieșit din spital și aproape am alergat spre mașina mea, funcționabilă de această dată. Traficul inexistent de ora 19 mă bine dispunea. 

Am aprins aproape toate becurile din casă, căutându-mi ceva cu care m-aș putea îmbrăca. După mai multe încercări, am decis să port o fustă albă, până deasupra genunchilor, și un corset negru, dantelat cu mici flori la fel de negre. Mi-am așezat hainele pe pat, bucurându-mă că am o oră întreagă la dispoziție să stau în duș și să mă relaxez. Așa și făcusem, iar minutele s-au scurs groaznic de repede. Cu un halat de culoarea piersici, și un prosop înfofolit în jurul capului, am ieșit din baie, dârdâind la contactul cu holul rece și îngust ce mă despărțea de camera caldă și bine luminată. M-am îmbrăcat rapid, frecându-mi părul în același timp. 

Nu voiam să mă machiez, dar cearcănele adânci de sub ochi îmi cereau asta. Am preferat doar puțin corector și rimel pentru  a-i mai salva puțin. Eram gata, și pot spune că și într-un timp record. Îmi aranjam părul dezordonat când am auzit soneria de la intrare. Aproape am alergat până în hol, strigând „Imediat!” și încălțându-mă cu o pereche de pantofi negri primiți de la mama, acum câțiva ani. Am deschis ușa, împiedicându-mă. Sam stătea în fața mea, cu părul său răvășit ca de obicei. Nu mă așteptam să-l văd îmbrăcat niciodată așa, cel puțin la spital nu. Blugii negri erau perfect conturați după picioarele sale lungi și atletice, iar cămașa albă, descheiată la doi nasturi îi scotea în evidență pieptul și gâtul lung. Avea un sacou albastru închis, „peticit” la coate. Se juca interminabil cu cheile, privindu-mă. Probabil făcea și el același lucru, îmi examina ținuta. 

-Arăți...Ăăă... adică, ești foarte frumoasă, a spus el bâlbâindu-se și trecându-și mâna dreaptă prin părul ciufulit. 

-Eh, nici chiar așa. Arăți și tu foarte bine, să știi. 

Ne-am privit stângaci, până ce eu am făcut un pas pentru a ieșii din casă. Am închis ușa în urma mea, prinzându-l pe Sam din urmă. Mașina lui era spălată, albul imaculat strălucind în lumina stâlpilor de iluminat. Mi-a deschis portiera, ajutându-mă să urc în dreapta volanului. I-am privit silueta înconjurând capota mașinii și am simțit aerul rece când a deschis încet cealaltă portieră. Am tăcut amândoi tot drumul până la restaurantul din centrul orașului. Strada era aproape pustie, iar micul local era îmbâcsit de oameni, femei și bărbați ce mâncau fericiți. Sam mi-a deschis portiera, coborând din mașină sprijinindu-mă de brațul său. Doamne, mă simțeam ca la o nuntă, nu ca la o pură întâlnire. 

Am intrat în restaurant, așezându-ne la o masă de nefumători din colț. Am comandat fiecare câte ceva, bulversând-o puțin pe chelneriță din cauza nehotărârii noastre. 

-Deci, cum a fost prima săptămână de muncă, m-a întrebat Sam sorbind din cana sa aburindă. 

-Bine, bănuiesc. Încă nu m-am obișnuit cu House, dacă asta voiai să știi. 

-Uite, nu trebuie să-l bagi în seamă. Știi cum e, „un geniu neînțeles”, sau cel puțin așa se crede. Noi trebuie doar să face cum spune el și gata. Știu că nu e ușor, mai ales când are idei care țin mai degrabă de lumea imaginarului decât de rațiunea medicală, mereu a avut dreptate prin tot ce a spus sau făcut. 

L-am privit, încercând să zâmbesc, dar tot ce reușisem să fac era să-mi păstrez chipul neutru. Niciodată nu am fost condusă de cineva atât de „absolutist” dacă se poate spune. Mereu am avut ceva de spus în munca mea, deși altcineva îmi urmărea mișcările de aproape.  Îmi va fi greu, sunt conștientă de asta, dar nu imposibil. O fi House un geniu, dar eu tot am principiile mele. 

-Cred că ai dreptate, Sam. În fine, chiar nu vreau să vorbesc în seara asta despre muncă. Am venit aici să ne distrăm și să ne cunoaștem, nu? Atunci să-i dăm drumul! Am spus eu râzând și ridicând paharul de vin de pe masă. 

Îmi pare rău pentru întârziere. Capitolul e penibil de banal, dar nu prea am inspirație în ultima perioadă, sunt cam neliniștită cu școala. Îmi pare rău încă odată, și sper să citiți povestea în continuare.