Iubind un medic

Paradoxuri

Credeam că ziua asta va fi cât se poate de normală. Adică, mă așteptam la asta, dar nu credeam, de fapt. Mi-am petrecut dimineața alături de House și asta o făcuse deja diferită. Ziua ploioasă mi s-a scurs printre degete în salonul de consultații, cu zeci de oameni mai mult sau mai puțin bolnavi. Sam era la fel de sec precum în celelalte zile. L-am văzut pe hol de câteva ori, mi-a zâmbit și apoi și-a mutat privirea de la mine. 

-Hei, am spus zâmbindu-i când a intrat în biroul lui House, unde eram de ceva vreme

-Bună.

Mi-a șoptit acel salut trecând pe lângă val-vârtej, căutându-și de lucru printre hârtiile de pe birou. 

-Urâta zi, nu-i așa? Mi-a spus.

-Mie îmi place ploaia, mă liniștește, mă face să meditez. Dar, îmi provoacă o stare de somnolență, iar acum mi-e teribil de somn, am chicotit. 

-Eu nu agreez zilele ploioase, prea multă umiditate, prea mulți pacienți uzi, prea multe bălți pe stradă. 

L-am privit și am tăcut. Își dorea să deschidă gura și să spună ceva, orice, doar să încheie subiectul ăsta tâmpit despre vreme, care, sincer, mă făcea să cred că această răceală dintre noi va continua veșnic. Nu-mi plăcea asta, până la urmă suntem colegi și ar trebui să fim exact ca înainte, iar el chiar nu ar trebui să-mi reamintească mereu și mereu faptul că l-am refuzat acum două săptămâni. 

Am auzit ușa deschizându-se și mi-am ridicat ochii din calculatorul antic la care eram nevoită să lucrez, privindu-l pe House cum intra în birou, îngândurat. 

-O, hai, nu pe bune? Să ghicesc, voi vorbiți despre vreme? A spus dându-și ochii peste cap. 

-Da, da, sigur. Despre ce ai vrea să vorbim dacă nu am mai avut un caz nou de două săptămâni? a spus Sam. 

-Ei bine, avem unul, dar nu-i tocmai nou. Marc, ăla, a avut iar o criză. 

M-am ridicat de pe scaun uitându-mă la House, speriată probabil.

-De ce te uiți așa la mine? Omul ăla are ceva, iar eu nu prea știu încă ce. 

-Pe noi de ce nu ne-ai anunțat? Ce criză a avut? L-am întrebat. 

-S-a bătut cu o asistentă care încerca să-i ia niște analize, nu-i mare brânză.

-Crezi? L-am întrebat.

-Sincer? Nu. I-au apărut o alergie pe mâini, un fel de dungi roșii, aranjate mozaic. 

-Poate să fie o infecție? A întrebat Sam privind spre tabla pe care încă erau scrise simptomele lui Marc. 

-Bingo, bravo, genius. M-am gândit și eu la asta, dar cum îți explici nebunia?

 -Păi, păi... nu știu, pur și simplu e nebun.

-Sau nu, am răspuns. 

House m-a privit, zâmbind. I-am zâmbit tacticos înapoi, probabil roșind. Îmi plăcea să-l privesc, vedeam într-un mod diferit omul din fața mea, probabil, îl priveam diferit. 

Sam a ieșit din birou, îndreptându-se cel mai probabil spre salonul lui Marc. Între timp, House s-a așezat comod pe canapea, cu mingea sa roșie de azi-dimineața în mână, aruncând-o și prinzând-o în continuu. Mi-am continuat munca la birou, citind câteva mail-uri de la pacienți ce aveau să vină în acest spital. În cameră a dăinuit tăcerea, mai mult de o oră, în care House a încercat să dea o soluție cazului ăstuia. Aș fi vrut să-l ajut, dar nu aveam nici o idee. Nici măcar nu știam de ce nu-l consideră nebun, atâta timp cât clar se comportă ca unul.