Iubind un medic

Pânza unui păianjen

Nu reușeam să-mi amintesc modul în care a decurs restul zilei mele de la spital. Poate fusesem prea amețită, sau, poate, prea speriată de tot ce se întâmplase în urmă cu câteva ore. Știam sigur că pacientul meu fusese operat iar acum era bine. Acest lucru mă bucura într-un mod neașteptat. Nu i-am întâlnit privirea lui House toată ziua, deși, de-a lungul ei, am fost în aceeași cameră de câteva ori. 

Mă gândeam cu groază la faptul că nu aveam cu ce să ajung acasă. Mă încăpățânasem să vin în mașina lui House, iar acum, nu aveam curajul să fiu măcar un moment singură cu el. Habar nu aveam ce i-aș putea spune, sau în ce mod aș fi capabilă să-l privesc. Mă durea îngrozitor de rău capul, iar atenția mea pierise total. Mi-au trebuit câteva secunde să-mi dau seama că Sam mă strigase în cantină la prânz, sau că una dintre asistente mă chemaseră frenetic în salonul de consultații. 

Îmi era groază de locul acela. O vedeam pe Mercer în prag privindu-mă cu acel zâmbet de superioritate. Poate nu o înțelegeam, sau poate o înțelegeam mult prea bine. Nu-mi era deloc ușor să accept ideea că șefa mea mă ura și că mă punea să aleg dintre un bărbat pe care îl iubeam până la disperare și locul de muncă mult visat. Mă teroriza gândul că trebuia să aleg mai devreme sau mai târziu, că orice aș face, tot aici ajung. Nu voiam asta, nu voiam să-l pierd pe House, și în nici un caz, nu voiam să renunț la locul meu de muncă. Poate eram egoistă, sau poate nu, sau poate doar îmi plăcea să nu respect regulile, la fel cum o făceam în liceu, nu știu. Nu voiam să aleg, voiam să am ambele lucruri: iubire și carieră. O femeie puternică ar fi reușit. Eu nu sunt o femeie puternică, eu nu știu cum să reușesc. 

Când în sfârșit se arăta ora în care îmi terminam programul, m-am bucurat și m-am întristat totodată. Nu știam cu ce să ajung acasă, în primul rând, iar în al doilea, știam că apartamentul meu va fi gol în această seară. În câteva zile, mă obișnuisem cu House în casa mea, îmbibându-mi-o cu mirosul său inconfundabil de mosc. Mă simțeam protejată în serile acelea. 

Am găsit o soluție rapidă pentru prima mea problemă. L-am rugat pe Sam să mă ducă acasă, iar el a acceptat zâmbind. 

-Desigur, de ce nu? Mi-a spus luându-și geanta de lângă birou. Ne vedem în parcare în cinci minute, bine? 

-Bine și mulțumesc frumos, i-am răspuns zâmbindu-i.  

Mi-am dat halatul jos, luându-mi geanta și giaca de pe canapea. Spre surprinderea mea, am observat că ploaia se oprise, iar spre apus, soarele se ivise printre nori. Când mi-am rotit privirea de pe fereastră, House se afla la câțiva centimetri de mine, zâmbind ușor. 

-Sunt nevoit să te duc acasă, așa-i? Îmi pare rău că te-am făcut să aștepți atât, dar...

-Nu este nevoie, am vorbit cu Sam deja. Mă așteaptă deja în parcare, așa că, scuză-mă te rog. 

Am trecut pe lângă el fără să mai privesc înapoi. Oricât de mult mi-aș fi dorit să îl mai privesc încă odată, în ochii ațintiți spre spatele meu. Simțeam că mă privește și că este nedumerit. Sam mă aștepta lângă aceeași mașină albă, mult mai curată decât acum câteva luni. Mi-a zâmbit în timp ce deschidea portiera. Nu am vorbit aproape deloc, concentrându-ne amândoi către drum. Știam că nu îi era ușor să fim atât de apropiați după ce s-a întâmplat ultima dată. Eram tensionați amândoi, mă așteptam la asta. 

Ne-am despărțit simplu, urându-ne o seară frumoasă. Am intrat grăbită în casă, aruncând totul în jurul meu. Încă simțeam parfumul lui House de azi dimineață și nu îmi plăcea. Am deschis larg toate geamurile. Nici măcar nu știam de ce o făcusem, așa că, le-am închis la loc la fel de rapid. Mi-am făcut o cafea, lucru neobișnuit pentru mine la o astfel de oră. M-am așezat pe canapea, departe de locul în care am stat alături de el, privind în gol, imaginându-mi-l plimbându-se prin casă, ca o fantomă, cu piciorul său rănit. M-am gândit că acest lucru va dispărea cu timpul. 

Poate luasem o decizie, nu eram sigură de asta, nu știam dacă vreodată mă voi putea ține de ea. Nu știam cum să privesc lucrurile, cum să le îndrept și cum să fac ca totul să fie mai bine decât era. Mi se părea imposibil de-a dreptul. Când am înghițit ultima picătură de cafea, am auzit o bătaie neobișnuită în ușă. M-am ridicat, îndreptându-mă cu mișcări leneșe către ușă. Am deschis-o fără să privesc dincolo de ea. Probabil aveam certitudinea că House era la ușă, iar presimțirea mea fusese corectă. 

Nu a spus nimic, nici eu nu am făcut-o. Pur și simplu am lăsat ușa deschisă și am intrat în casă, așezându-mă pe canapea. Prezența lui îmi distrugea fiecare părticică din decizie, mă zdruncina din cap până în picioare. Simțeam un tremur în corp, peste tot, măcinându-mă. S-a așezat alături de mine, lăsându-și bastonul lângă canapea. 

-Îmi pare rău, mi-a spus rece. 

-Să nu-ți pară, i-am răspuns cu un aer indiferent. În fond, cred că are dreptate. 

Nu mi-a răspuns, doar și-a îndepărtat corpul de al meu. 

-Îi crezi? Chiar vrei să termini ceva ce nu a început încă? M-a întrebat privindu-mă. 

Nu i-am răspuns, nu știam cum să o fac, ce să-i spun. Nu-mi puteam auzi nici măcar gândurile. Nu voiam să iau o decizie. Era doar o iluzie orice alegeam. Cariera mă reprezenta de peste douăzeci de ani, iar acum, acum eu eram pe cale să dau cu piciorul la tot pentru un bărbat. Îmi jurasem asta, îmi jurasem să nu o fac, niciodată, pentru nimeni. Știam că nu voi iubii vreodată cu adevărat, că nu voi găsi persoana aceea. Nu știam dacă găsindu-l pe House am găsit-o, nu știu ce vedeam în el. Dar modul în care îmi bătea inima când îl vedeam sau când îi auzeam numele mă cutremura. Mă simțeam fericită când buzele lui se opreau peste ale mele. Voiam să mor așa, ținându-l în brațe noaptea, în mirosul nesfârșit de mosc. Voiam cu adevărat asta, sau doar era doar iluzia dată de un bărbat imposibil de complex și de misterios? Poate nu o să am vreodată luxul de a avea aceste lucruri, poate el nu era în stare cu adevărat să mi le ofere, mă gândeam mere la asta. 

Am zăbovit privindu-l câteva momente, încercând să găsesc ceva în ochii aceea de un albastru orbitor de frumos. Mă îndrăgostisem de ei și de modul în care mă priveau, urmărindu-mi fiecare mișcare, fiecare suflu. M-am apropiat de el, sărutându-l ușor. Mi-a răspuns, ca de fiecare dată. Mi-am apropiat buzele de urechea lui și i-am șoptit. 

-Îmi pare rău, nu pot... 

M-a privit pentru o fracțiune de secundă și s-a ridicat. Buzele strânse într-o linie dreaptă îi trădau o durere, o durere pe care o mai cunoscusem o singură dată: când mă implora să-i dau morfină. Atunci am realizat că, durerea pe care i-am provocat-o eu era la fel de puternica precum cea a glonțului. Cuvintele mele erau un glonț pentru el, prezența mea, altul. Mă înțelesese din priviri, știa, poate, încă de la început. Îmi fusese frică de acest moment încă de când a început totul, știam că ceva se va întâmpla. Eu nu puteam avea norocul de a iubii pe cineva, nu puteam pur și simplu. 

Nu a mai scos nici un cuvânt, pur și simplu s-a întors și a ieșit pe ușă, trântind-o în urma lui. M-a cutremura sunetul lăsat de ea. În câteva momente am simțit cum lacrimile mă copleșeau, mă înecau. 

-De ce naiba am făcut asta? Pentru un loc de muncă idiot? De ce nu am plecat pur și simplu? 

Mă întrebam aproape urlând în toată casa. M-am ridicat, privindu-mi mâinile și picioarele. M-am dus în baie și m-am privit cu mai multă atenție. Mi-am privit chipul și-apoi mi-am oprit lacrimile. Nu puteam face altceva, decât să înfrunt totul, să mă lovesc de realitate și să strâng din dinți. Mă speria gândul, mă teroriza de-a dreptul. Știam că voi trăi iar singură, din ce în ce mai singură. 

Din aceea zi, totul s-a întunecat iar pânza gândurilor mele mi-a căzut peste ochii, la fel, și peste viață. Un păianjen m-a prins în pânza lui, m-a sufocat, m-a închis într-o cochilie și se pregătea din clipă în clipă să mă devoreze. Din acea zi, din acea seară, nu am mai ieșit deasupra pânzei lui. 

Iertați-mi greșelile de tastare. Mulțumesc.