Iubind un medic

Lucrurile devin ciudate

Salonul era mare și bine luminat. Bipăit-ul aparatelor la care era conectat băiatul cu păr creț răsunau în toată încăperea. House nu a scos nici un cuvânt, eu fiind nevoită să vorbesc.

- Bună, eu sunt Dr. Sharon. 

I-am zâmbit, privindu-i ochii negri. 

- Eu sun Matt, tu vei avea grijă de mine ? 

- Da, eu și colegii mei. Uite, acum trebuie să vii cu noi, să-ți facem o mică radiografie, sper că nu îți 

este frică.

Matt m-a privit și a dat aprobator din cap, închizându-și ochii. 

- Foarte drăguț din partea ta, măcar mă scutești să vorbesc eu cu pacienții ăia. 

L-am privit cu ură, iar el tot ce a făcut a fost să-și păstreze chipul neutru. Nu l-am mai băgat în seamă și am ieșit din salon, urmând-o pe asistenta care împingea căruciorul în care se afla Matt. I-am auzit bastonul lovindu-se de podea, dându-mi seama că era în spatele meu.

Am intrat într-o cameră mică, cu o multitudine de aparate. Matt a fost dus în camera alăturată. 

- Hei, puștiule, stai nemișcat acolo. L-am auzit pe House spunând la micul microfon de pe birou.

M-am așezat pe scaunul din fața ecranului care îi scana acum creierul. 

- Punctele alea nu ar trebui să fie acolo, am spus eu privind două puncte negre de pe creierul băiatului.

House a tăcut, privind în continuare radiografia. 

- Are două tumori în zone diferite, pline de ceaguri de sânge. Alea produc sângerările. Trebuie operat.

House vorbise repede, neîntrerupt. Am rămas șocată de modul în care reușise să pună diagnosticul. 

- Ești inteligent, i-am spus privindu-l. 

- Fac medicină de 10 ani, cred că e doar obișnuință. 

Nu m-a privit, a spus asta și s-a uitat prin geam la Matt. Și-a luat bastonul și a ieșit din cameră. M-am ridicat urmându-l. Dr. Marcer era pe hol, vorbind cu unul dintre pacienții care așteptau. 

- Marcer, am nevoie de o operație pe creier. Cel târziu mâine.

- Pentru cine ? a întreba Dr. Marcer. 

- Băiatul ăla pe care m-ai obligat să-l tratez. I-am pus diagnosticul. Dublă tumoare craniană. Poți să-mi mulțumești după operație. 

Am ascultat discuția atât de ciudată dintre ei. Erau ciudați, cel puțin nu erau ca toți acei medici pe care i-am întâlnit până acum. 

Ziua mea a continuat monoton. Am consultat câțiva pacienți răciți, și cam asta a fost tot. Stăteam în camera de consultați semnând niște rețete când am auzit o bătaie în ușă. 

- Deranjez ? a întrebat Sam intrând încet în cameră. 

- Oh, nu. Scriam doar niște rețete. S-a întâmplat ceva ?

- Nu, voiam să te întreb cum ți s-a părut prima zi de muncă ? 

- A fost bine.

Am privit spre ceas, era aproape 19. Ah, ziua mea era aproape pe sfârșite. Sam mi-a spus mai multe despre el, glumind, și făcându-mă să rad. Avea doar 27 de ani și făcea medicină de doi ani. 

- Nu am fost atât de norocos ca tine, a spus el. Eu a trebuit să fac încă doi ani de facultate pentru a putea profesa.

Discuția noastră nu a durat prea mult. Am ieșit din cameră, plecând în direcți diferite. Trebuia să merg până în biroul lui House, îmi lăsasem acolo sacoul. Holul era aproape gol, medicii terminându-și turele. Am deschis încet ușa biroului, intrând aproape pe vârfuri. House nu era înăuntru, iar asta m-a bucurat. Mi-am luat sacoul de pe canapea și m-am învârtit să ies. 

- Peste 5 minute intră băiatul ăla în operație, vrei să vezi cum decurge ? 

Vocea lui House a răsunat de la intrare. M-am uitat la ceas, era 19:15. Puteam pleca acasă, tura mea se încheiase, dar m-am gândit mai bine la asta. 

- Da, aș vrea. 

Am lăsat sacoul pe canapea și l-am urmat pe House. Am urcat încă un etaj. Am intrat într-un fel de cameră aflată undeva deasupra sălii de operație. Am tăcut, se făcuse deja 19:40. Mă tot întrebam dacă să-i spun ceva sau nu. Am ezitat, dar în cele din urmă l-am întrebat:

- Ce s-a întâmplat cu piciorul tău ? 

Și-a rotit privirea spre mine, punându-și încet mâna pe piciorul drept. 

- Rană de război. 

L-am privit, credeam că nu auzisem bine. El a fost militar ? M-a privit, probabil știa ce urma să-l întreb.

- Te doare ?

- În fiecare zi, mi-a spus privindu-mă. 

- Îmi pare rău, i-am spus mutându-mi privirea spre sala de operație.

- Nu îți pare. Nici măcar nu-ți pasă. Nu mă cunoști, probabil deja nici măcar nu mă suporți. Toată 

lumea minte.

S-a ridicat de pe scaun ieșind afară. Am rămas uimită de modul în care a reacționat. Am rămas câteva momente pe gânduri apoi am ieșit și eu. Știam că îl voi găsi în biroul său. Se juca cu mingea la fel ca și azi dimineață. Am deschis ușa și am preferat să-i vorbesc de acolo, încetând să mă apropi de biroul său. 

- Toată lumea minte, știu și eu asta, dar nu înseamnă că eu acum mint. Nu îmi ești antipatic, ești pur și simplu tu, un alt om pe care l-am cunoscut în viață. Probabil vom lucra împreună ceva timp, deci nu am de gând să ne urâm reciproc, sau mai știu eu ce. 

Și-a ridicat privirea spre mine, prinzând mingea într-o mână. Mă privea în ochi, probabil încercând să înțeleagă de ce spusesem toate acele lucruri. La rândul meu îl priveam tăcută. Era diferit, el chiar era un om cu care nu te vei întâlni de multe ori. M-am apropiat de canapea, luându-mi sacoul și l-am mai privit odată, de data asta zâmbindu-i. Am ieșit, lăsând ușa să se închidă singură în urma mea. 

- Hei, Adele ! Mă striga cineva din spate în timp ce mă urcam în lift. 

- Sam, ce s-a întâmplat ? 

- Operația lui Matt, a fost un succes. 

L-am privit zâmbind și i-am promis că vom merge să îl vedem mâine. Eram obosită, tot ce voiam era să ajung acasă. Era aproape 8:30, iar soarele apusese. Aveam nevoie de liniște, de un moment de meditație. Voiam să nu mă mai gândesc la House.