Iubind un medic

La mulți ani

Dimineața s-a ivit greu pe geamul din est al camerei mele. Îmi era teribil de frig, iar furnicăturile îmi străbăteau piciorul. Mă durea îngrozitor. Icnind m-am aplecat spre noptieră, dând jos ceasul și o cană goală. Am pus mâna pe tubul de pastile, înghițind la repezeală cinci pastile deodată. Simțeam încet cum durerea îmi dispărea din întregul organism. 

M-am ridicat ușor din pat, aproape târându-mă spre baie. Oglinda mă speria, puteam să jur că nu eram eu acela, nu puteam fi cel puțin, speram să nu fiu. M-am îmbrăcat rapid, încălzindu-mă din mișcările rapide. Mi-am făcut o cafea, sau, mă rog, am încălzit-o pe cea de ieri. 

Nu-mi amintesc cu exactitate cum am reușit să petrec aproape trei ore sorbind dintr-o cană cu o cafea rece și neagră, privind fără vreo țintă pe pereții albi ai bucătăriei. Când m-am trezit din visare, mi-am amintit că aveam câteva cuvinte pentru mine. M-am ridicat, luându-mi paltonul și cheile din hol. Am iești în gerul de februarie care mă copleșea din toate părțile. Încercând să-mi revin, mi-am șoptit ca un copil mic:

-La mulți ani mie. 

Am condus încet, ieșind de pe alee. Traficul era redus, era mult prea dimineață pentru mulți dintre ei, cred. Spitalul era la fel de rece ca și ninsoarea, deși simțeam căldura emanată de toții pereții și de pardoseală.  Am urcat în lift. Holul era gol, iar biroul meu la fel. M-am gândit să intru până la Robert. 

-Bună dimineața, i-am spus făcându-l să-și ridice privirea din tonele sale de documente. 

-Bună, House. La mulți ani, House, de fapt. 

Era de așteptat ca Robert să țină minte ziua mea de naștere, era singurul care o făcea, până și eu uitam mereu de ea. Sau, mă rog, îmi impuneam singur să uit. 

-Mhm. Până la urmă ieși diseară cu ea? L-am întrebat în timp ce mă așezam pe canapea.

-Așa a rămas, așa cred. 

Nu i-am răspuns, continuând să-l privesc cum semna hârtie după hârtie.  Îmi era somn, era destul de evident că nu dormisem toată noaptea după fața mea. M-am ridicat de pe canapea, pășind ușor către ieșire, susținându-mă bine înțeles de bastonul meu negru. 

-Hei, House, o să fie bine, o să vezi. 

-Poate, am spus eu ceva? 

Am ieșit din biroul lui Robert, îndreptându-mă cu repeziciune spre al meu, unde, după câte puteam sesiza, erau deja Oliver și Sam. 

-House! House, am nevoie de tine aici, i-am auzit vocea din spatele meu. 

Era salonul pacientei mele, iar Adele se ocupa de ea. Am putut observa prin peretele de sticlă că acea femeie se zbătea în continuu, luptându-se cu una dintre asistente. M-am îndreptat într-acolo, cât de repede îmi permitea piciorul. 

Asistentele reușiseră să o sedeze, iar Adele părea mai liniștită acum.

-I-au venit analizele de sânge, crezi că vrei să te uiți peste ele? 

Mi le-a întins, lăsându-mă câteva momente să mă gândesc în liniște. Mi-am dat seama repede de ce putea să fie. 

-Hei, Eu sunt doctor House, ar trebui să te vindec, știi? În fine, data viitoare încearcă să fi mai drăguță cu asistentele alea. Voiam totuși să te întreb dacă vreunul dintre părinții tăi a a vrut vreun fel de boală asemănătoare cu a ta. 

Nu mi-a răspuns. Am așteptat privind-o în continuu.

-Nu, mi-a răspuns sec. 

-Hei, haide, toată lumea minte, dar eu nu am chef de asta acum. Doar gândește-te puțin mai bine, ce zici de asta? 

-Ce vrei de la mine, lasă-mă, oricum o să mor. 

Adele s-a apropiat de mine încercând să o calmeze iar. Mi-am ațintit atenția înspre ea și părul ei încâlcit. Nu mirosea a alcool, nici măcar nu știu de ce m-aș fi așteptat să o facă.

-Cred că da, am auzit-o pe femeie spunând. Tata a avut un fel de problemă cu nervi când era tânăr, habar n-am dacă are vreo legătură, dar e tot ce îmi amintesc. 

Am privit-o pe Adele și am văzut că îmi citea totul din ochii. 

-Are talasemie? E posibil? M-a întrebat ezitând. 

-Desigur că da, e o boală genetică rară, iar ea are câteva simptome. 

I-am dat niște indicații și am lăsat-o să se descurce. Ieșind din salon m-am închis în camera de consultații, neștiind de acolo întreaga zi. 

*****

Am plecat mai repede de la spital în seara aia, dorindu-mi să nu o văd pe ea plecând. Nu voiam să o urmăresc iar, știind că se va duce cu Robert în seara asta. Am condus rapid, dorindu-mi să ajung acasă și să nu mai ies de acolo. Simțeam nevoia de izolare și de liniște. Am înghițit câteva pastile și mi-am aprins o țigară. Speram să mă încălzească în timp ce mă îndreptam spre casă. 

Am aprins toate luminile, așa cum obișnuiam extrem de rar. M-am apropiat de vechiul meu pian și am simțit nevoia să cânt iar ceva, orice, doar să o fac. Mi-am lăsat degetele să se joace cu fiecare clapă, singure, fără ajutorul meu, știau ele mai bine decât mine ce aveau de făcut. Sunetul mă calma, iar melodia îmi părea atât de cunoscută. O cântasem de atâtea ori. 

Ridicându-mi privirea dintre clape simțeam că văd ceva mișcându-se de colo-colo în spatele meu. Mi se părea că îi simt parfumul și știam că iar mă copleșea o dorință tâmpită de a o căuta. Nu voiam să o fac, nu a avea nici un sens să o fac, nu meritam să o fac. 

M-am oprit atunci când am auzit niște bătăi ritmice în ușă. Observând că deja era beznă afară, am crezut inițial că doar Robert putea venii la ora asta. M-am ridicat de la pian, strigând în continuu „imediat”. Am descuiat ușa, nici măcar nu știam că o încuiasem. 

Am încremenit în fața uși când am văzut-o. Era îmbrăcată într-o rochie neagră, strâmtă ce o prindea extrem de bine. Nu părea beată, iar ochii ei erau ciudat de luminoși. Am văzut cum tremura sub bătaia vântului și am lăsat-o să intre, fără să-i spun vreun cuvânt. Era minunată, în pantofii ei înalți ce o făceau să pară la fel de înaltă ca mine, în rochia ei neagră, machiată de seară. Era iar frumoasă, mie mi se părea extrem de frumoasă. Mă putem pierde ușor în acei ochi albaștrii. Era mirifică. 

Am observat târziu că avea în mână o sticlă de whisky. S-a așezat pe canapeaua din sufragerie, exact lângă pian și mi-a făcut un semn către el. Aștepta să cânt iar, voia să mă audă. Nu am scos nici unul vreun cuvânt, privindu-ne în continuu. M-am așezat iar la pian, începând să cânt aceeași melodie pe care o întrerupsesem acum câteva momente. 

M-a ascultat liniștită, așezându-și geanta și sticla de whisky pe masă. Nu știam ce să-i spun, sau dacă ar fi necesar să-i spun ceva. Nici măcar nu știam ce caută aici, ce și-ar putea dorii de la mine. Mă gândeam dacă a mai ieșit cu Robert, dacă a plecat de la el venind la mine sau dacă nu sau mai întâlnit deloc. Nu-mi putea da seama, nu știam cât e ceasul. 

I-am auzit pantofii căzând pe podea, știam că e obosită, mereu făcea asta când se simțea obosită. Nu voiam să mă întorc și să o privesc. Am continuat să cânt, privind pe rând clapele albe și negre. Același cântec, la nesfârșit. A pășit ușor către mine, către marginea opusă pianului. Mă privea, nu-mi doream să o privesc, continuam doar să cânt. De fapt, voiam să mă uit în ochii ei, să citesc ceva, să-mi dau seama ce voia. Nu am putut să o fac. S-a apropiat de mine, simțindu-i palma pe umărul meu. Dumnezeule, îmi plăcea atât de mult atingerea ei, parfumul ei, ea. Simțeam că visez, simțeam că ceva nu e în regulă, că ceva nu e adevărat. Nu am putut-o privi, doar continuam să cânt, și cântam, cântam. 

Și-a aplecat fața spre mine, lipindu-și ușor buzele de urechea mea. Atunci am auzit murmurul dulce al vocii ei și am înlemnit cu degetele peste clape. 

-La mulți ani, House! Mi-a fost dor de tine. 

Scuzați greșelile de tastare, sper să vă placă. 

Păreri?