Iubind un medic

Răsăritul

        Doar a trecut. Am lăsat timpul să vindece ceva, l-am lăsat doar să treacă și atât. Nu am fost atent la ce se întâmplă, la lucrurile care mă urmăresc, la trecut, la amintiri și la durere. Le-am lăsat doar să treacă pe lângă mine și atât. Nu m-am gândit vreodată că voi înceta să-mi beau pastilele pentru o femeie, serios, sună teribil de penibil. Nu am crezut vreodată că o să încep să merg iar fără baston, fără să mă enervez, fără să am probleme de concentrare. Nu am murit de durere, am lăsat-o să se facă simțită. Am acceptat-o.Probabil par mai slab și mai obosit, dar mă simt, de fapt, mai bine ca niciodată. Într-un fel, nu m-am mai simțit singur, deși au fost nopți în care am dormit în paturi separate, în case despărțite de străzi întregi. Am simțit-o acolo de fiecare dată, într-un colț luminat al creierului meu. I-am simțit parfumul pe brațe, în păr și pe față și am înțeles că oricât de departe ar fi, o parte din ea e în mine.

        Îmi era somn, și-mi plimbam privirea de la fereastră la pat. Dormea liniștită, întinsă către locul gol în care știam că trebuia să mă aflu eu. Era trei dimineața și simțeam o durere ascuțită. Nu în picior, ci în piept. Simțeam un gol în stomac, un gol pe care îl au oamenii cu teamă de înălțime. Eu mă simțeam prea sus, mă ridicase prea sus pentru capacitatea mea de a fi calm. Nu știam, nu înțelegeam și nu voiam să cred că o femeie ar putea să facă asta. Așteptam ca cineva să spargă zidul din jurul meu, sau să-l sară pur și simplu. Așteptam asta, credeam că doar asta ar fi putut să mă facă fericit. Lucrurile nu au stat deloc așa, de aceea sunt sceptic în a spune că o iubesc. Ea nu l-a sărit, nici măcar nu a încercat. S-a cățărat deasupra și s-a așezat confortabil, privind către răsărit. M-a făcut pe mine să mă ridic la ea. M-a făcut să mă așez lângă ea și să privesc un orizont nou, ceva ce am încercat să ascund cu desăvârșire acum mulți ani. Nu m-a lăsat în văgăuna în care m-am adâncit, nu m-a urmat acolo. M-a ridicat mai sus decât aș fi sperat vreodată că aveam să mă aflu.

        Nu sunt credincios, nu am fost niciodată. Nu am crezut într-o divinitate anume. Într-un fel, soarele pe care l-am văzut cu ea m-a făcut să cred că e divin. Am iubit-o pe ea ca pe o zeiță și atât. Nu am vrut mai mult. E frumoasă, întinsă într-un pat atât de gol, sumbru și rece. Emana o căldură de care nu puteam scăpa. Nu voiam să o fac. Avea o rază de lumină în trup, ce reușea să mi-o transmită prin ochii ăia albaștri de ghiață. Știam că ea e o ghiață în flăcări. Respira lin, cu fluctuați mărunte. Probabil visa, sau pur și simplu, vedea un abis negru, întunecos. Nu-mi plăcea să o trezesc, era prea frumoasă când dormea.

        E mai și e cald. Sunt câteva luni de când nu ne-am mai despărțit. Nu știe nimeni. Nici măcar Robert nu mai bănuiește nimic. A plecat din spital. Plănuiam să o fac și eu, doar că, ea nu voia asta. Am făcut cum a vrut ea și am rămas. Știam că-i va fi greu fără mine, sau poate, mie-mi va fi. Nu-mi mai doream nimic, nu aveam ce să-mi mai doresc. Mi-am amintit într-o seară de accidentul cu motocicleta pe care l-am avut. Mi-am amintit de faptul că ea a fost cea care m-a găsit și mi-am adus aminte de Sam. O scosese în oraș, erau împreună. Atunci mi-am amintit de ce am băut și m-am urcat pe motor. Îmi era frică de ce se putea întâmpla între ei. Nu acceptam asta. Acum era în totalitate a mea și nu mai aveam asupra cui să-mi revărs sentimentul ăla. M-am bucurat, și mi-am liniștit mintea cu vorbe de înțelegere. O voiam din ce în ce mai mult, zilnic.

        I-am simțit palma pe piept și părul gâdilindu-mi spatele. S-a ridicat în genunchi și mi-a sărutat colțul urechii. Am închis ochii și-am tăcut. S-a lipit de mine cu tot corpul și m-a strâns și mai tare. I-am simțit căldura și parfumul mai apăsat și mi-am încleștat degetele peste ale ei. Am oftat și am tăcut. Mi-a sărutat umărul, gâdilindu-mi pielea cu o răcoare plăcută. A murmurat și a respirat deasupra mea. I-am strâns mâinile și mai tare și am tăcut. Am respirat constant, simultan în liniște, în întuneric. Nu am așteptat o lumină, am vrut doar liniște și calm. Mi-am rotit capul și am deschis ochii, privind către ea. Era atât de absorbită de liniște încât nu a observat. Mi-a dat drumul și s-a îndepărtat. M-a privit lung și a tăcut.

        Nu-mi puteam explica în vreun fel dorința pe care o vedeam în ea. Voiam să o sărut și nu puteam. Nu mă puteam mișca din locul ăla.

-Uneori mă întreb cum un om poate primi atât de multă iubire necondiționată. Cum o poate primi și transforma în ce vrea. Nu-mi vine să cred că o accepți atât de calm, mi-a spus privindu-mă fără să clipească.

                M-am apropiat de ea și am tăcut. Am sărutat-o pe frunte și m-am uitat la ea cum își închide încet ochii. Și-a dat părul după ureche și m-a privit. I-am simțit palma mângâindu-mi barba și m-am lăsat acolo. Voiam să mor în clipa aia. Știam că am prea mult. Am sărutat-o ușor și am lăsat-o să se joace în părul meu. Mi-am așezat capul pe perna mea, lăsând-o să se așeze pe pieptul meu. Mirosea atât de frumos părul ei. Mi-a strâns palma și a oftat.

-De ce nu mă întrebi niciodată despre trecutul meu? M-a întrebat calmă.

-Pentru că eu nu vreau să mă întrebi despre asta, i-am spus sărutându-i părul.

-Dar de unde știi că am de gând să te întreb?

        Am zâmbit și i-am strâns palma și mai tare. Avea o voce dulce și nu acapara cu mult liniștea din cameră. Îmi plăcea, îmi amintea de ceva ce mă liniștea.

-De ce vrei să vorbim despre asta la patru dimineața? Am întrebat-o.

-Pentru că vreau să vorbim, mi-a spus.

-Și, desigur, vrei să vorbim despre tine, nu-i așa? Am tachinat-o eu.

        Și-a întors capul către mine și m-a privit insistent pentru câteva momente. Știam că voia să-mi spună ceva așa că i-am făcut semn să vorbească.

-Știai că mă drogam când eram în liceu? Am tăcut așa că a continuat calmă. Fumam mult, beam mult și prindeam destul de des joint-uri. Nu am fost niciodată un om fericit, știi? În liceu nu aveam nici un țel și nu speram la nimic. Mă încurcam cu tot felul de băieți la petreceri și apoi îi lăsam baltă. Nu simțeam nevoia să o continui în vreun fel cu ei.

-Cine te-a oprit? Am întrebat-o pierdut.

-Moartea tatei. M-a lovit atât de tare încât nu puteam nici măcar să mă mișc din pat să-mi aprind o țigară. Și-apoi m-am gândit că ar fi mai bine să plec și am plecat. M-am îndrăgostit și am plecat și mai departe. M-am lăsat de tot și am decis să dau la medicină și asta a fost. Am vrut să salvez oamenii ca tata. Nu voiam să las pe nimeni să moară, înțelegi? Voiam doar să salvez un tată, un soț sau un fiu. Voiam să salvez pe oricine apela la mine și atât. De aia am și renunțat. Am un tatuaj, mi-a spus.

S-a ridicat și mi-a arătat spre partea din spate a gâtului ei alb. Și-a ridicat părul și și-a aplecat gâtul. Avea tatuat un cuvânt. Nu-l puteam desluși în întuneric. S-a întors și m-a privit zâmbind.

-Scrie „INSPIRĂ” și reprezintă viața fericită pe care ar putea să o aibă oricine.  Trebuie doar să fie inspirat și să creadă în ceea ce face, știi?

        Am strâns-o la piept și i-am sărutat părul. Era caldă și respira greu. I-am simțit mâna în părul meu și am lăsat-o să-și încâlcească degetele în el. Îmi plăcea atât de mult când făcea asta.

-Ești o persoană interesantă, i-am spus.

        A tăcut. Nu am mai spus nimic, și am lăsat-o să adoarmă strângându-mi alternativ mâna. Era atât de friavă și de bună. Știam că nu o merit, dar nu o puteam refuza. O simțeam un dar sau o lumină. În momente din astea îmi aminteam de înălțimea copleșitoare la care mă aflam și mă făcea să-mi fie frică. Știam că nu meritam aproape nimic și știam că într-o zi aș ucide-o cu propria ei iubire. Dar nu mă puteam opri, chiar nu mă puteam opri. Simțeam că ea trebuie să fie aici și să sufere. Să sufere pentru mine.

Mulțumesc pentru așteptare și pentru faptul că încă citiți asta. Sfârșitul se apropie, sper să reușesc să postez. Vă iubesc, dragi cititori. Scuzați-mi greșelile de tastare.